În ultimii cinci ani, două mari pericole publice şi-au făcut simţită prezenţa, împrăştiindu-şi veninul roşu pe unde au apucat. Primul este, din punctul meu de vedere, chiar "tic-tacul ideologic" al social-democraţiei româneşti, lovitura de pulan peste cerebelul oricărui revoluţionar, infarctul miocardic al democraţiei: Ion Iliescu. Singura formă de a face politică a acestui individ (adică de a nu face!) s-a rezumat întotdeauna doar la descătuşarea unui zâmbet de arlechin, la o tuse sincopată, la "vărsarea" unui hârdău cu porecle şi la "lichidarea politică" a adversarului doar pe preceptul "huăăăăăăăă! Hoţul la grădină! Hoţul la grădină!". Fără niciun argument solid sau o tactică elaborată care să ne demonstreze că Ion Iliescu este colosul politic care s-a tot recomandat a fi şi pe care pesedeii l-au tot purtat pe umeri ca pe un tron papal. Dacă veţi lua la puricat toată metafizica moscovit-iliesciană a salvării patriei din ghearele dulăilor băsescieni, veţi descoperi doar un deget întins a pâră şi o gură larg deschisă, din care ies sloganuri patriotarde cu viteza ameţitoare a bulelor de dialog din desenele animate japoneze. Ion Iliescu nu a făcut niciun strop de politică. Ion Iliescu doar a ŞICANAT. A legat şiretul adversarului de piciorul scaunului.
Intrând ieri pentru prima oară pe blogul domniei sale, am fost "izbit" de următorul motto de pe frontispiciu, aparţinând unuia dintre cei mai oneşti filosofi ai Iluminismului german: "Cea mai nobilă preocupare a omului e omul" (G. E. Lessing). Fruuuuuumos! Nu cred că mai are rost să amintesc care a fost "cea mai nobilă preocupare" a lui Ion Iliescu din 1990 şi până în 2009. Nu trebuie decât să aruncaţi o privire în Brăila, la acribia veninoasă cu care preşedintele CJ-ului vrea să ne aducă pe toţi la sapă de lemn, ca să vedeţi ce soi de avataruri au ieşit de sub mantaua lui.
Cel de-al doilea inamic public, pe care îl consider a fi descendentul oficial pe linia cinismului sec al lui Ion Iliescu, este candidatul la preşedinţia statului, nimeni altul decât "reflexivul" Mircea Geoană. "Traian Băsescu a sfidat PSD, în loc să propună soluţii realiste. Faptul că sfidează PSD a devenit o obişnuinţă, dar să propui un ministru din opoziţie, dacă ar fi să luăm în calcul o remaniere reală, e o sfidare. Nu există un alt calificativ pentru un asemenea gest", scrie Mircea Geoană pe blogul lui. De aici putem deduce o întrebare şi două concluzii: 1. Ce soluţii "realiste" pot fi propuse unui partener de coaliţie care din start a ales să pună beţe-n roate celuilalt, să-l hulească şi să-l "bombardeze" continuu cu moţiuni de cenzură pentru orice proiect de lege propus?; 2. citez din nou: "Faptul că sfidează PSD a devenit o obişnuinţă, dar să propui un ministru din opoziţie, dacă ar fi să luăm în calcul o remaniere reală, e o sfidare" - deduceţi şi voi "linearitatea" logicii după care se orientează în politică Mircea Geoană (deci, pentru domnia sa sfidarea partidului nu este tot una cu sfidarea partidului) ; 3. maximul de contraofensivă într-un război politic pe care Mircea Geoană îl poate purta este să facă exces de o iritare proprie pe seama posibilităţii unei remanieri. În acest caz i-aş sugera să răsfoiască câteva cărţi din marii politologi francezi ai secolului trecut pentru a-şi da seama că tactica cabinetului Boc este o acţiune politică pur-sânge.
Mă văd nevoit să repet în acest editorial exact ce am scris zilele trecute despre Mircea Geoană pe blog, deoarece nu prea au existat conjuncturi care să-mi schimbe opinia. În galopul său extatic spre scaunul Cotroceniului, Mircea Geoană pare a avea un singur scop: să-i demonstreze "maestrului" Iliescu că nu este prost, că şi el ar putea să dezvolte o proprie artă social-democrată a minciunii. Şi pentru satisfacerea acestei ambiţii mistuitoare, Mircea Geoană îmi lasă impresia că este capabil oricând să calce peste cadavre. Pentru că obiectivul nu mai este obţinerea puterii, ci satisfacerea ambiţiei prin putere. Deci, e mult mai grav...
