În primele 6 luni din 2017, 16 nave de croazieră, sub pavilion olandez, maltez, german şi elveţian au acostat în Portul Brăila. Asta înseamnă că vreo câteva sute bune de cetăţeni străini au poposit, preţ de câteva ore, în oraşul nostru. Dacă la aceştia adăugăm şi grupurile, mai mari sau mai mici, ajunse la Brăila prin agenţii sau independent, pe calea rutieră sau feroviară, cel mai probabil putem vorbi deja de câteva mii de vizitatori străini. Nu foarte multe mii, căci, dacă vă mai amintiţi statistica pe care am publicat-o la sfârşitul lunii mai, aferentă anului trecut, oraşul nostru ocupa un loc aproape codaş (locul 34 din 42) în topul preferinţelor turiştilor străini – 4.000 pe tot parcursul lui 2016. Noroc tot cu românii - majoritatea vârstnicii veniţi la tratament în Lacu Sărat şi moldovenii care înnoptează la Brăila în drum spre mare - vreo 72.000 cu toţii, care ne-au ferit de un loc şi mai ruşinos în clasamentul naţional.
Ei bine, anul acesta, după parafarea înţelegerii cu firma de agenturare „Karpaten” şi facilităţile oferite de primărie, categoric numărul vizitatorilor străini va creşte, dar asta nu va rezolva nici pe departe problemele reale ale Brăilei turistice. Căci, deşi este extrem de frumoasă, cu obiective unice, care merită cuprinse în orice itinerar, Brăila chiar nu e un oraş prietenos. Mizeria de pe străzi, haldele de gunoaie, clădirile lăsate în paragină, câinii comunitari, cerşetorii, spărgătorii de seminţe, cocalarii, trotuarele sub orice critică, drumurile pline de gropi sunt lucruri care nu pot fi ascunse de ochii oaspeţilor şi care, din păcate, au o influenţă covârşitoare în creionarea tabloului general. Da, poveştile Brăilei sunt fascinante, clădirile reabilitate sunt uluitoare, fântâna, ceasul, bisericile încărcate de istorie... toate acestea sunt obiective cu o valoare inestimabilă, demne de vizitat chiar şi de cei mai pretenţioşi turişti. Dar ce te faci cu restul, cu atmosfera, cu lucrurile şi imaginile degradate de lângă ele!? Ce faci? Cum le doseşti de ochii iscoditori ai celor veniţi tocmai să descopere?
De exemplu, Piaţa Traian. Oricât te-ar captiva ceasul, Biserica Sfinţii Arhangheli sau statuia împăratului roman, e imposibil să nu te agaseze dalele alea mai mult de jumătate sparte, clămpănitoare şi mizeria de-a dreptul lipicioasă de pe ele. Ori haita de câini maidanezi care-şi face veacul în zonă, ori găştile, uneori deranjant de gălăgioase, care acaparează cu orele băncile în căutarea unui loc cu umbră. Nu mai spun de fântâna părăsită a cărei poveste, oricât de captivantă, nu-i poate compensa aspectul jalnic. La fel de jalnic ca şi al clădirii abandonate şi părăginite, situate între Restaurantul Carol şi Muzeul de Istorie şi care strică toată înfăţişarea spaţiului lateral al pieţei. La fel în Grădina Mare, unde Castelul lăsat în ruină, ceasul floral plin de bălării, grupul statuar alegoric rămas fără apă şi, din nou, câinii maidanezi, pun capac indignării. Municipalitatea îşi spală puţin păcatele (asta dacă facem abstracţie de spărgătorii de seminţe) cu platoul din faţa Palatului Administrativ şi fântâna cinetică. Dar atât, căci odată coborâte treptele spre faleză, tot „zen”-ul ţi se duce pe apa Dunării. Să vă mai spun de Palatul Lyra, de Hotelul Traian, de tot Centrul Vechi, de drumurile care duc spre Dunăre, de Lacu Sărat? Ştiţi şi voi la fel de bine ca mine. Păcat de oraş, păcat de moştenirea unică pe care nu suntem capabili s-o administrăm. Stăm pe o comoară, pe care, în loc s-o exploatăm, o lăsăm să se surpe şi o acoperim cu gunoaie şi praf.
A... şi să nu uit! În ciuda tuturor acestor aspecte negative, pentru rezolvarea cărora, din punctul meu de vedere, nici măcar n-ar trebui foarte mulţi bani, Brăila a inaugurat, în urmă cu 1 an, un Centru de Informare şi Promovare Turistică în valoare de ... nici mai mult, nici mai puţin... 4,5 miliarde de lei vechi. N-am să speculez câte s-ar fi putut face legat de aspectul Brăilei de banii aceştia (curăţenie, mici reparaţii, mesh-uri pe clădirile în ruină), dar... noroc cu Ziua Americii şi Ziua Franţei, altfel chiar aş fi uitat complet de existenţa lui. Ce-o fi fost în capul fostei administraţii locale, să bage miliarde într-un amărât de chioşc ce 363 de zile pe an a fost complet inutil, pentru ca de două ori, vara aceasta, o mână de cetăţeni să mănânce nişte clătite şi să asculte poezii franţuzeşti şi jazz american lângă el, n-am să pricep niciodată.
Dar, la urma urmei ... cam asta a fost strategia de dezvoltare la Brăila. Şi, în consecinţă, de asta avem acum un oraş murdar, neîngrijit, părăginit, însă veşnic cu aere de divă expirată – ceva de genul: ce contează că locuieşti într-o ruină, că ţi se lipeşte praful şi rahatul de talpă, câtă vreme ai lanţ de aur gros de două degete la gât şi foloseşti parfum, că apa-i scumpă.
