Am conştientizat dispariţia subită a dreptăţii mai de mult, dar sunt o fire visătoare, care speră că într-o zi lucrurile vor fi aşa cum trebuie. Pe lângă asta, uneori, cei ca mine sunt de părere că e mai bine să tacă, să nu se implice, să nu-şi strige din toţi rărunchii drepturile. Asta fie pentru că sunt indiferenţi şi s-au săturat să lupte în van, fie pentru că nu au suficient curaj să-şi revendice principiile şi prevederile admise pentru realizarea lor ca fiinţă umană sau mai ştiu eu ce alte motive. Cert e că în toate situaţiile românii îşi regretă tăcerea, laşitatea, li se rupe sufletul pentru că practic sunt obligaţi să " închidă ochii" atunci când văd o inechitate. De ce sunt obligaţi? Simplu: a încerca să îţi faci dreptate într-o ţară în care minciuna domneşte e ca şi cum ţi-ai semna sentinţa la moarte. E un gest zadarnic, pentru că "inculpatul" s-ar folosi de toate armele "ca să te ciuruie". De aceea, zic eu, dreptatea e un lucru pe care puţini se încumetă să-l mai facă. Celorlalţi le este frică. O frică indusă de ameninţări cu pumnul, făcute de oameni ce încalcă legile pentru că, oricum, sunt "şmecheri" şi nu-i "răcoreşte" nimeni . Astfel, românii ajung să se teamă să lupte pentru dreptate, le este FRICĂ că ar putea avea o suliţă înfiptă aiurea-n coaste. Ciudat, nu? Pentru o ţară care pretinde că e în U.E. e chiar absurd.
Cu ce suntem noi mai prejos decât germanii, englezii, francezii? Oare chiar suntem cerşetori, proşti şi analfabeţi, aşa cum mulţi ne sugerează? Oare chiar trebuie să înghiţim zi de zi nedreptăţile celorlalţi? Sau pur şi simplu ne încântă atunci când în urma unei bătăi, a unui furt, a unui viol, vinovatul scapă "basma curată"? Şi astea sunt câteva exemple. Ar trebui să încetăm să ne mai sinucidem sistematic în fiecare zi, să dăm dovadă de unitate şi la alte lucruri în afară de crimele organizate. Ar trebui să ne urlăm drepturile măcar într-o limbă străină - că de, ştiţi cum e, după o vacanţă de vară petrecută în afara spaţiului mioritic, soarele ne afectează "mansarda" şi uităm graiul românesc.
Dreptatea este în comă. Minciunile, mârşăviile, pilele şi acţiunea aia care începe cu "pupatul" au adus-o în situaţia aceasta. Pe holurile unde este internată, întreaga Românie se împarte în două categorii: cei care mint, împingând corectitudinea şi mai tare în "căngile morţii" şi cei care luptă alergând după "doctori şi medicamente". Procentul, din păcate, e cam în favoarea primei categorii.
Dreptatea începe să dispară. Şi ce e mai grav, ce e mai dureros, este că ne învaţă asta de mici, de la grădiniţă, când unul primeşte mai multă atenţie ca ceilalţi, pentru că mami şi tati au servicii bune. Obligaţi să ne supunem incorectitudinii, avem o întrebare retorică : Oare când vom fi adulţi, ce ni se va întâmpla?
Dreptatea este în comă. Sau ce mă enervează în România
Cel puţin pe mine nu mă încălzesc cu nimic cele câteva cuvinte sinonime sau expresii, atâta timp cât nimeni nu se sinchiseşte să depăşească stadiul de citit şi să pună în practică ceea ce a înţeles.
