Păşind pe-un drum anevoios, dar necesar, invaţăm să creştem, să alegem, să găsim soluţii, să simţim, învăţăm să trăim în colectiv, nu doar in lumea noastră, invăţăm să... trăim ! Insă nu mereu ştim să alegem corect modul in care petrecem fiecare zi, din scurta noastră viaţă şi de multe ori, noi, adolescenţii, derutaţi de miile de portiţe ce ne sunt deschise la orice pas, suntem cei care ne pierdem, uneori temporar, alteori definitiv. Dorind să fim independenţi şi să trăim viaţa dupa propriile reguli, ajungem uneori să apelăm la lucruri nu tocmai plăcute, iar schimbările de emoţii ne dau peste cap intregul univers. Suntem furioşi la fiecare ceartă cu părinţii, cu prietenul/prietena, ne simţim nedreptăţiţi de către profesori sau pur şi simplu căutăm să simţim noi emoţii, diferite faţă de cele pe care deja le-am "încercat", crezând ca suntem datori să experimentăm absolut orice.
In acest fel, mulţi dintre noi, fie din curiozitate, fie din dorinţa de a evada, de a uita de problemele adolescentine, simţim nevoia să înlocuim emoţiile reale, cu unele mecanice, efemere, ba chiar dăunătoare. Şi ce poate fi mai uşor decât "ajutorul"pe care-l primim de la cei din jurul nostru, care spre bucuria noastra, ne pun la dispoziţie intregi magazine de iluzii şi vise, poate chiar la "reducere"? Nu mai suntem nevoiţi să dormim ca să fim vizitaţi de "Moş Ene" , nu mai suntem nevoiţi să ne indrăgostim ca să visăm cu ochii deschişi, să fim răniţi fară voia noastră, să împărtaşim vise, gânduri, trăiri... pentru că am decis noi să ne cumpăram propriul "Moş" care să ne construiască mici poduri ce duc către o fericire trecătoare. Inspirăm "polenul uscat", ne aşezăm în colţul intunecat al camerei bătrâne şi păşim intr-o lume pe care cu siguranţă nu o putem controla. Gânduri, imagini, zâmbete, lacrimi, un întreg film ce derulează insoţit de-un fum înecăcios, dar aparent "salvator", ne creează o lume sigură (credem noi), în care nu suntem nevoiţi să suportăm durerea zilnică provocată de micile neplăceri ale vieţii.
Trec secunde, trec minute, ore, zile şi pe chipul nostru apar zâmbete, râsete..chemăm şi câţiva prieteni, doar ca să impărţim cu ei puţin din buna dispozitie. Azi aşa, maine la fel, poimâine pauză (poate), pentru că s-au terminat banii de pacheţel, pe care parinţii noştri îi castiga muncind zi de zi, pentru cine? Pentru... nişte copii "neajutoraţi", trişti şi supărati incă de la varste fragede, din motive banale, infantile chiar. Suntem laşi şi ne este teamă să trăim un sentiment care nu este pe placul nostru, ba chiar mai mult, care ne răneste, şi-atunci în loc să controlăm adolescenţa atât de confuză si nesigură, ne plângem că nu primim pe tava tot ceea ce ne dorim.
Nu am avut "curiozitatea" să încerc să-mi înlocuiesc visele, pentru că, spre bucuria mea, sunt şi voi fi veşnic o visatoare incurabilă, dar prefer să invăţ să dau aripi viselor mele atunci când mă aflu in lumea mea, atât cât să ştiu că nu afectez exteriorul, căci să visăm nu ne costă nimic... (oare?) Şi, totuşi, am îndrăznit să intreb câteva persoane, câţiva tineri, cum e să visezi mecanic şi deşi mă aşteptam să aud "Waw! a fost super, am fost high, aş mai incerca", am primit ca răspuns: " A fost naşpa, destul de aiurea, trebuia să am grijă ce-i prin jurul meu, râdeam fară motiv, iar fizic după ceva timp, se simte..aiurea", "Am incercat, nu o singura dată şi cred ca voi mai incerca, nu iau decât din-acelea uşoare, într-un fel mi-ar plăcea să fi fost interzise", "Mda, am luat ierburi, nu's cine ştie ce, mă rog, e doar aşa, când ies cu gaşca, ne mai prostim şi noi."... Bine, bine, "ne prostim", dar tinerii mor din cauza asta! Azi puţin, maine putin, că doar e legal, şi poimâine, ne plâng părinţii greşelile... De ce? Pentru că nu avem tot ce ne dorim, pentru că suntem laşi, pentru că refuzăm să vedem ceea ce contează într-adevăr, pentru că nu ne pasă?
Cred că vizite la magazinele "magice" se vor mai face, pentru că unii oameni îşi câstigă pâinea "de toate zilele" de pe urma viselor vândute... E urât să-ţi cumperi visele şi sunt tristă pentru cei care nu sunt în stare să viseze singuri...
Dreams...
Cu câţiva ani in urmă, nici nu aveam idee ce se află dincolo de marele zid pe care părinţii mei îl creaseră in jurul meu doar ca să mă aflu in siguranţă, însă viaţa s-a dovedit a fi un joc dificil, abia acum, când am crescut, când zidul a căzut, când am fost pusă în situaţii aparent fără solutie, când răul picura lacrimi reale.
