A plecat în Statele Unite în urmă cu 13 ani, după cinci ani de rezidenţiat la Spitalul Fundeni şi după ce s-a convins că, în România, fără relaţii nu poţi avansa, indiferent de soliditatea pregătirii ştiinţifice. S-a rupt greu de ţară, de familie, de prieteni, dar nu regretă, are o carieră de succes la care aici nici n-ar fi îndrăznit să spere - este şeful direcţiei de transplant hepatic într-unul dintre cele mai mari şi importante spitale din Chicago. O poziţie extrem de importantă şi onorantă, dobândită doar prin muncă titanică şi dăruire totală profesiei de medic. A fost nevoit să facă şi sacrificii, viaţa personală a avut mult de suferit, dar acum, privind în urmă, este convins că a fost cea mai bună alegere. În România, înzecit să fi muncit, originea modestă ar fi fost în permanenţă un impediment. Poate tocmai de aceea, înainte de a fi un exemplu de realizare profesională, Costică Aloman este un exemplu extraordinar de tenacitate, perseverenţă şi dăruire totală meseriei. Povestea lui demonstrează că, prin ambiţie, inteligenţă şi putere de sacrificiu poţi să-ţi îndeplineşti visul.
Născut într-o familie modestă, în cartierul Chercea, tatăl său lucra la CFR, iar mama era casnică, Costică Aloman a fost sclipitor încă din anii de gimnaziu. Era în clasa a VIII-a, la Şcoala nr. 22, când a devenit prima dată olimpic la chimie. A continuat performanţele tot timpul liceului, dar consideră că toate cunoştinţele ştiinţifice i-au folosit foarte puţin. În schimb, munca permanentă ca olimpic l-a învăţat cu efortul susţinut, cu perseverenţa şi cu ambiţia de a fi mereu primul.
Aflat recent în România pentru a participa la sărbătoarea Colegiului "Bălcescu", al cărui absolvent este, dr. Costică Aloman a avut amabilitatea să ofere un interviu reporterilor noştri.
- În 1995 aţi terminat facultatea şi în 2000 aţi început rezidenţiatul în Statele Unite. În cei cinci ani nu aţi făcut rezidenţiat în România?
- Da, am făcut la Spitalul Fundeni, dar acea perioadă de rezidenţiat nu contează în Statele Unite şi nu am trecut-o în CV. Nu a fost rău ca experienţă, acesta a fost şi avantajul meu când am ajuns în SUA, am avut mai multă experienţă în comparaţie cu rezidenţii care începeau acolo.
- De ce aţi plecat, atunci?
- Pentru că am înţeles, în aceşti 5 ani, că în România, ca să ajungi în topul medicinei trebuie să ai relaţii, recomandări, de cele mai multe ori nelegate de viaţa profesională şi asta m-a afectat. Acesta a fost principalul motiv pentru care am plecat în Statele Unite, mi-am dat seama că pentru a avansa, pentru a atinge performanţa am nevoie de mai mult decât calităţile profesionale. Din anul meu am fost printre ultimii care au plecat, am fost foarte rezistent la ideea de a pleca de aici. Mi-a luat patru, cinci ani să mă decid să plec.
- Cum a fost la început?
- Este foarte interesant cum a decurs totul, pentru că totul s-a întâmplat cu un motiv, nu este nimic întâmplător. Am avut interviuri peste tot în America. Când am ajuns în Chicago, am fost blocat trei zile pe aeroport din cauza unui viscol puternic. Aşa că am mers la mai multe spitale din Chicago, iar unul dintre ele mi-a oferit o poziţie imediat. Este exact spitalul unde sunt acum angajat pentru a conduce direcţia de transplant. Dar, după primul an, mi-au spus că sunt prea bun pentru ei şi m-au ajutat să merg la o universitate care are mai multe posibilităţi, care este mai valoroasă. Am plecat la Iowa, apoi, după alţi trei ani m-am mutat la Brown University, apoi m-au recrutat pentru cel mai mare spital din New York. Am stat şapte ani la NY, apoi am realizat că trebuie să avansez. Aşa că, acum un an am sunat la Chicago şi am aflat că universitatea care are centru de transplant hepatic nu are director. Când au aflat că mă interesează, m-au angajat pe loc.
"Trebuie să dai ceva de la tine, dacă vrei să obţii mai mult"
- Care e secretul Americii? Are şanse România să ajungă aşa?
- Munca este secretul. Şansa României... probabil, dacă oamenii vor munci aşa cum se munceşte acolo. America progresează pentru că sunt o mulţime de imigranţi care vin de la început cu ideea că trebuie să aibă succes. Am observat că după două sau trei generaţii apare plafonarea şi la ei referitor la ce vor să obţină în viaţă. Oficial, toţi doctorii lucrează de la opt la cinci. Practic, nimeni nu lucrează aşa. Trebuie să dai ceva de la tine, peste ceea ce este scris în contract, dacă vrei să obţii mai mult. Întotdeauna, altfel nu poţi să avansezi.
- Cum e organizat sistemul de transplant acolo?
- Nu este un sistem simplu, e foarte complicat. Sistemul este controlat de organizaţii federale şi dacă încerci ceva ce nu e legal s-a terminat cariera ta, indiferent cine eşti.
- Şi oamenii care au foarte mulţi bani, care se îmbolnăvesc şi au nevoie de un ficat nu şi-l pot cumpăra?
- Alocarea organelor se bazează pe cât de severă este boala ta hepatică. Comparativ cu transplantul de rinichi, la transplantul de ficat lucrurile sunt mai complicate, pentru că nu avem un aparat care să ajute pacientul, aşa cum se întâmplă cu dializa. Dacă moare ficatul, ai murit şi tu. Nu există ceva tranzitoriu, care să te ţină în viaţă. Indiferent dacă eşti alb, negru, asiatic, dacă îndeplineşti anumite condiţii poţi intra la transplant în funcţie de severitatea bolii. Dacă eşti cel mai bolnav, indiferent dacă eşti pe listă de cinci ani sau de cinci minute, primeşti un ficat nou.
- Nu se poate cumpăra un loc pe listă, dar dacă eu vreau să cumpăr un ficat şi reuşesc acest lucru, medicii fac operaţia?
- Nu, pentru că se consideră că nu este etic. Oricum, nu se poate cumpăra un ficat. Dacă societatea federală de transplant află că fac treaba asta, mi-am ratat cariera. Dacă aflu că donatorul a primit bani ca să doneze eu nu mai fac operaţia, altfel pot intra în puşcărie. Poţi găsi un donator, dar fără recompense financiare.
- Şi dacă donatorul nu spune că a primit bani?
- Se află, credeţi-mă. Şi donatorul şi primitorul trec prin filtrul unui psiholog, psihiatru. Există în echipă şi un lucrător social care îmi spune dacă pacientul va fi în stare să aibă grijă de ficatul primit sau nu, dacă are suportul financiar necesar după transplant. Ca spital şi ca program suntem plătiţi numai dacă avem rezultate foarte bune. Dacă supravieţuirea la un an a pacienţilor nu este mai mare de 80%, pierd banii de la companiile de asigurare.
- Adică, dacă pacientul nu are bani să se întreţină postoperator, e posibil să nu primească un ficat nou?
- Dacă nu are pe nimeni să-l ajute, nu poate înţelege că trebuie să ia tratamentul, e ca şi cum aş arunca un ficat la gunoi. Dacă este vorba de un alcoolic sau o persoană care s-a drogat, eu trebuie să fiu sigur că după operaţie nu o ia de la capăt.
- Şi este lăsat să moară?
- Nu, primeşte tratament de suport în continuare.
- Adică lucrătorul social are drept de viaţă şi de moarte asupra pacientului.
- Este absolut corect.
- Înseamnă că aceşti lucrători sociali trebuie să fie impecabili, să nu poată fi corupţi?
- Şi sunt. Eu nu am întâlnit până acum, în atâţia ani, lucrători sociali în legătură cu care să am dubii.
"În America, dacă eşti muncitor îţi atingi obiectivul pe care-l ai"
- Ce vă lipseşte cel mai mult din România?
- Prietenii. E foarte dificil să-ţi faci prieteni în Statele Unite pentru că nu ai timp. La New York munceam de la opt dimineaţa până la nouă seara. În Chicago e ceva mai lent, dar tot program încărcat. În primele două luni au închis birourile şi nu au verificat dacă mai era cineva şi m-am trezit încuiat de două ori. Am fost nevoit să sun la pază să vină să-mi deschidă.
- Ce faceţi în timpul liber? Aveţi timp de lenevit?
- Timp de lenevit nu prea am. Probabil, după ce voi aranja programul la care lucrez acum, voi putea vorbi şi de timp liber. Dar, când eram la New York şi aveam timp liber, mi-l petreceam pe mare. Cel mai mult îmi place să merg în jurul Bostonului, pentru că lumea acolo are o mentalitate mai europeană. În plus, la New York în orice moment din zi şi din noapte găseai ceva deschis. Se întâmpla frecvent să termin treaba după ora 12 noaptea şi găseam unde să merg. Adevărul este că acest lucru îmi lipseşte cel mai mult la Chicago, lumea se culcă mai devreme. În laborator aveam angajaţi pentru stagii postdoctorale şi când terminau şi ei mergeam la un restarant sau pe Broadway să vedem un spectacol. Tot timpul era ceva deschis, aici nu. Probabil trebuie să mă adaptez.
- Şi viaţa personală?
- Ca să poţi să obţii rezultate foarte bune în viaţa profesională trebuie să faci concesii la viaţa personală. Am plecat căsătorit din România, dar carierele noastre s-au despărţit. Este foarte dificil în SUA să găseşti, ca şi cuplu, o poziţie în acelaşi spital şi la acelaşi nivel academic. Şi când unul merge mai rapid decât celălalt, intervine despărţirea. Oricum, această perioadă este foarte intensă pentru mine. De multe ori mă întreb ce a fost în capul meu când am acceptat postul. E greu. În plus, indiferent care este nivelul tău, în Statele Unite trebuie să dai recertificarea pe specialităţile tale la fiecare zece ani. Eu sunt specialist în medicină internă, gastroenterologie şi transplant hepatic şi la trei ani trebuie să dau un examen de recertificare.
- Cât de riguros este acest examen?
- Dai un examen toată ziua, în faţa computerului, patru sesiuni de câte trei ore.
- Ce apreciaţi cel mai mult în SUA?
- În America, dacă eşti muncitor îţi atingi obiectivul pe care-l ai. Poate nu de prima dată, dar la un moment dat cineva îţi va recunoaşte meritele. E foarte mulţumitor să ştii că nu ai muncit pentru nimic, că lumea îţi recunoaşte meritele. Şi foarte important mi se pare că viaţa profesională este disociată de viaţa personală. Lumea la spital nu e interesată de ce faci tu în afara spitalului.
"O mulţime de lume încearcă să-şi justifice slujba şi atunci recomandă diete"
- Cum trebuie să protejăm ficatul?
- O cafea pe zi este sănătoasă, protejează ficatul împotriva leziunilor date de alcool, de grăsimi. Ficatul gras este protejat de consumul de cafea. Ca să fii sigur că ai un ficat sănătos, trebuie să ai greutatea ideală, să bei cafea, să nu bei alcool. Nu există studii care să arate cine este susceptibil să se îmbolnăvească de ficat din cauza alcoolului. Există persoane care beau câteva pahare de vin şi dezvoltă boala hepatică şi alţii care beau mult, care nu dezvoltă. În aceste condiţii eu recomand mereu o viaţă fără alcool.
- Mâncare grasă?
- Dacă se menţine greutatea ideală nu este o problemă. Eu nu le spun pacienţilor că trebuie să respecte un anumit regim alimentar. Ceea ce le prieşte pot mânca, ce nu, să renunţe. Eu sunt foarte liberal referitor la dietă. Singurul lucru pe care-l spun pacienţilor cu boală hepatică este că nu trebuie să mănânce cu sare pentru că ar reţine apa în corp. Atunci când un pacient intră în operaţie de transplant el trebuie să fie bine hrănit, ca să fie puternic. Am trecut de perioada când ofeream tuturor meniuri restrictive. Atâta vreme cât te simţi bine, poţi să mănânci orice. La hepatita virală, A, chiar şi B, trebuie să fiu onest cu omul şi să-i spun că se va vindeca, indiferent de ceea ce va mânca. Atâta vreme cât nu ai o dovadă ştiinţifică, trebuie să fii onest cu lumea.
"La început de an li se dă studenţilor o listă de boli, după care, la sfârşitul anului, sunt testaţi"
- Se compară sistemul lor de învăţământ medical cu al nostru?
- Absolut deloc. Au foarte puţine cursuri, totul se învaţă la patul pacientului. Studenţii se duc direct la patul pacientului, învaţă cu medicii, cu rezidenţii şi au obligaţia să citească singuri. Practic, totul se bazează pe cât înveţi tu singur. La început de an li se dă studenţilor o listă de boli, după care, la sfârşitul anului, sunt testaţi.
- Fără cursuri, laboratoare, studiu pe cadavre?
- Nu. Este incredibil, nu-i aşa? Sunt câteva seminarii, cu 20 de studenţi. Eu am studenţi din anii mari, dar am avut şi sarcini de a lucra cu studenţi din anul I. Este impresionant că mulţi vin din domeniul filologic, nu au nici cea mai mică idee de biologie.
- Şi sunt admişi?
- Da, bazându-se pe scorurile din specialitatea lor. După un an de zile este incredibil câte ştiu, câte noţiuni au îngurgitat. Majoritatea studenţilor studiază singuri pentru că aşa au fost învăţaţi din timpul colegiului.
"La «Bălcescu» am învăţat să-mi cultiv exigenţa"
- Cât v-a folosit în carieră faptul că aţi fost olimpic la chimie?
- Aproape deloc. Să fii olimpic la chimie nu te ajută prea mult, dar te formează pentru muncă, înveţi să te autodepăşeşti, înveţi să-ţi stabileşti tot timpul ţinte de atins. La sfârşitul fiecărei zile trebuie să ai un obiectiv pe care trebuie să-l atingi.
- Aţi fost elevul profesoarei Danciu. Cum vi s-a părut? În oraş se spunea că era un zbir imposibil.
- Nu pentru mine. Era severă, exigentă. Probabil că datorită doamnei Danciu am reuşit să fiu foarte riguros în cercetările mele. Toţi cei care au lucrat cu mine în cercetare sunt acum foarte bine văzuţi, pentru că sunt foarte exigent şi probabil că această exigenţă am învăţat cum să o cultiv la "Bălcescu". Dacă nu ai un nivel de exigenţă ridicat nu vei obţine niciodată nimic, nu o să progresezi niciodată.
Gustul succesului
Dr. Costică Aloman a absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti în 1995, iar din anul 2000 a activat ca medic în Statele Unite ale Americii, şi-a dezvoltat specializările şi realizează cercetare la nivel înalt pentru a descoperi cum se poate vindeca ficatul bolnav. A făcut rezidenţa la Universitatea din Iowa, apoi s-a specializat în gastroenterologie la celebra Universitate Brown timp de trei ani, după care a fost racolat de echipa de transpalant hepatic a Spitalului Mount Sinai din New York. Cariera şi cercetările sale în domeniul bolilor de ficat au atras atenţia specialiştilor, astfel că din acest an conduce direcţia de transplant hepatic a unui spital foarte important din Chicago. Tot în această perioadă a devenit specialist şi în medicină internă, iar ca urmare a cercetărilor sale a publicat zeci de articole de specialitate despre hepatita autoimună, rolul celulelor hepatice stelate în amplificarea afecţiunilor ficatului, regresia fibrozei hepatice, legăturile dintre leziunile hepatice provocate de alcool şi fibroza hepatică sau cum se poate imuniza ficatul împotriva virusului hepatitei C şi cât de periculos este consumul de alcool pentru suferinzii de hepatită C.
Costică Aloman este membru al Asociaţiei Americane de Gastroenterologie şi al Asociaţiei Americane de Studiu al Ficatului.
