Da, aşa îmi place mie să privesc lucrurile. Îmi pregătesc concluzii şi mi le susţin. În continuare am să-mi indes viaţa în această formă cubică. Partea de acoperire va fi în mod evident o bucată de carton. Una pe care am să o numesc familie şi prieteni. Este ceva ce nu-mi place. Am acum o cutie mult prea mică şi care nu-mi inspiră nimic. Pe un perete exterior am să scrijelesc două linii: una a mea şi una a familiei. Paralel, două cercuri: unul al meu, unul al prietenilor iar în mijloc am să-mi încerc talentul colorând o prăpastie sau... cam aşa ceva. Nu prea mă atrage arta plastică, dar când este nevoie, este. Tind să cred că acoperişul "casei mele" nu este prea solid. Materialul: nevoile şi grijile pe care le-aş putea avea nu sunt evidenţiate şi din această cauză se cam zgâlţâie întreaga mea placă de carton. Am exact ideea potrivită. Fac din această "placă" două bucăţi mai mici. Întrucât am o viaţă mult prea scurtă, aş putea rămâne doar cu familia. A doua bucată de carton o las undeva pe stradă. Cineva o să calce pe ea şi o zică: "prietenie - mormânt al oricărui suflet". Potenţialele nevoi pot aştepta. De fapt nu...
Grijile nu mi le ascultă nimeni pentru că nu sunt în format mp3
Mă întorc pe strada unde am aruncat fără să-mi dau seama jumătate din acoperiş şi o privesc atent. Prietenia nu înseamnă doar înţelegere. M-aş putea izbi de multe ori de un perete şi să fiu considerat orb. Nu aş putea să-mi dau seama că grijile nutrite nu mi le ascultă nimeni pentru că nu sunt în format mp3. Renunţ la planul cu "grija" abordându-l pe celălalt. Nevoile, şi mai rău. Dacă mă adresez cuiva spunând că am nevoie de ajutor o să-mi închidă uşa în nas. E ca şi cum aş bate la uşa acelei case şi ar cădea acoperişul. Păi, cade pentru că atunci am nevoie de o vorbă bună ori o primesc cu vârf şi îndesat şi pe moment cred că sunt cel mai fericit ori mă încearcă acel sentiment profund. Dezamăgirea.
Trec peste orice situaţie şi car după mine jumătatea cartonată. Intru în acea casă fără acoperiş şi caut ceva. O foarfecă şi un scotch. Am să tai ceva colţuri ale acelei jumătăţi pentru că nici eu nu sunt perfect şi nu îmi dau seama de ce se întâmplă în jurul meu. Lipesc acum acoperişul şi îl ridic. Îmi ridic prieteniile recunoscând că am greşit şi că pot da mai mult data viitoare. Astfel mă simt conştient. Nu mai este nevoie să ascult melodii de pură tristeţe. Fără a întinde mâna oricui pe stradă mă dedic prietenilor şi familiei pentru că, în fond, asta am ridicat eu. Pe acea stradă sub un ditamai ceru' mi-am târât casa şi m-am oprit la un chioşc. Am cumpărat câte un kinder-bueno pentru fiecare dintre prietenii mei şi l-am aruncat în cutie. Scrisesem şi ceva rânduri despre ce ar putea simboliza şi mă îndreptasem către poştă. Renunţ la orice posibilă dezamăgire hotărându-mă să trimit cutia. Da, o las la poştă, undeva tot va ajunge. O va găsi cineva cu familie şi cu prieteni şi îşi va da seama de ce am fost eu provocat să fac. Încercasem să fiu dezamăgit, când ce? Când nu aveam motiv. Acum, pun ceva timbre pe cutie, şterg «prăpastia» şi-mi construiesc drumul spre casă.
Totul este aşa cum îmi imaginasem la început. Viaţa îndesată de mine în cutie este ca o tabla de şah. Eu sunt un pion, iar ceilalţi sunt prietenii mei. Familia regelui este şi familia mea. Sub acelaşi cer, semnez: şah-mat.
