Scriu acest editorial dimineaţa devreme, aşa că nu ştiu rezultatul anchetei Corpului de Control al Ministerului Educaţiei de la Colegiul Bălcescu. Oricum, pentru cum mi-am propus să abordez subiectul, nici nu e foarte important să ştiu acest lucru, acum. De ce? Pentru că mi se pare atât de revoltător şi trist cum ambiţia şi orgoliile au murdărit imaginea unei instituţii prestigioase, au mânjit istoria şi renumele unei şcoli vechi de peste 150 de ani, încât chiar şi cea mai exemplară sancţiune tot nu mi s-ar părea de ajuns. Performanţele obţinute, munca titanică depusă, şi de profesorii, şi de elevii de la Bălcescu pentru obţinerea lor, nu meritau mizeria aceasta.
Dar ... s-a întâmplat şi e foarte bine că ministrul şi-a trimis oamenii la Brăila. Sper doar să nu fie aşa, o acţiune de ochii lumii, şi lucrurile să se oprească aici. Dacă tot s-a aruncat cu atâta noroi, măcar să nu se fi mânjit degeaba. Căci, fără să bagatelizez subiectul dreptei evaluări, sunt convinsă, notele umflate sunt doar “faţa văzută” a ceea ce s-a întâmplat, de fapt, în spatele lor.
E incredibil. Ai la dispoziţie un an întreg în care să jonglezi cu note fără să te întrebe nimeni, nimic, dar laşi totul pe ultima sută de metri. Şi, mai mult, vii grosolan cu notă peste notă, fără ştampilă, fără semnătură, fără să mimezi măcar corectitudinea. Pentru ce să rişti atât, când “reglarea” notelor şi stabilirea ierarhiei premianţilor dintr-o clasă, la sfârşit de an, în funcţie de „slăbiciunile” învăţătoarei ori dirigintelui, sunt la ordinea zilei. Când subiectivismul cu care se acordă calificativul a îndepărtat atât de mult nota de la rostul primordial, de ce să complici atât lucrurile? Chiar nu înţeleg. De la ultima şcoală din mediul rural şi până la cea mai de succes facultate, întâlneşti cazuri de notare discreţionară şi profesori care se cred semizei când sunt cu stiloul mână şi catalogul în faţă. De ce s-a ajuns, totuşi, atât de departe la Bălcescu? Eu asta aştept să aflu de la Corpul de Control. Pentru că, insist, asemenea cazuri se întâmplă în multe şcoli din România, chiar dacă, poate, nu la modul lipsit de fineţe de la Bălcescu.
Se întâmplă. Şi o spun cu toată responsabilitatea. Cancelariile nu mai sunt nici pe departe sanctuarul acela spre care priveşti cu admiraţie şi respect. Corpul profesoral şi-a pierdut prestanţa de altădată. Nici măcar unii profesori nu se mai regăsesc în el. Din cauza salariilor mici, a lipsurilor şi, cel mai dureros, susţin tot mai multe voci, a calităţii nou intraţilor în sistem. Dar eu îmi permit să completez: nu doar atât. Profesori precum Georgel Postolea de la Ianca, învăţătoare precum Luminiţa Gheorghe de la Ana Aslan sau Ştefănia Căldărescu de la Scorţaru Vechi şi cine ştie câţi alţii ca ei, care jignesc, bat sau înjură ca la uşa cortului în faţa elevilor, chiar nu sunt tineri. La fel ca şi profesorii precum Viorel Botea, şi cine ştie câţi alţii ca el, care povestesc la ore copiilor tot felul de tâmpenii, bârfe, şuste, care nu că nu-şi au rostul, dar chiar ar trebui ascunse cu sfinţenie de urechile lor. Iar Botea nu-i nici pe departe un novice în alte învăţământului. Deci?
Din punctul meu de vedere, nici subfinanţarea, nici măcar genul acesta de profesori toxici nu au reuşit să facă atâta rău şcolii româneşti cât a făcut, de fapt, politica. Pentru că, aşa cum am simţit eu, conflictul de la Bălcescu vine de dincolo de domeniul educaţional. Sunt nişte orgolii, nişte poliţe de dincolo de gardul unităţii de învăţământ. Cel mai sigur din aspiraţii şi frământări politice.
Căci da, acesta este cartoful fierbinte. Înregimentarea profesorilor şi politizarea excesivă a sistemului sunt, de fapt, cei mai mari duşmani ai cancelariei şcolii româneşti. Care, după fiecare episod de alegeri locale, parlamentare, rămâne tot mai divizată, în biserici şi bisericuţe, aflate într-o permanentă competiţie. Văd de ani de zile cum, după fiecare campanie, cancelaria şcolii româneşti rămâne un loc tot mai puţin strălucitor, în care se nasc orgolii şi ambiţii, se oblojesc înfrângeri, se reglează conturi şi se reconfigurează tabere.
Trist este însă că totul se răsfrânge, într-un final, tot asupra a şcolii. Iar revoltător, că genul acesta de profesori, la fel de toxici - mai puţin dascăli, mai mult politicieni - trebuie să-i înveţe pe copiii noştri, printre multe altele, şi cum să gestioneze conflictul, înfrângerea sau succesul. Le formează caracterele şi aşează bazele unor concepte esenţiale precum valoare, nediscriminare, încredere de sine şi respect. Iar societatea încă asistă indiferentă.
