Centrele de excelenţă înfiinţate în 2000 au fost o idee minunată. Copiii cu înclinaţii deosebite aveau la dispoziţie cei mai buni profesori pentru a-i pregăti, lucrurile mergând chiar bine câţiva ani. Însă la noi orgoliile sunt mult mai importante decât viitorul copiilor, unii profesori în loc să se gândească la ceea ce au nevoie elevii, nu i-au mai lăsat să se ducă la centre, pentru că în cazul unei performanţe laurii nu le reveneau lor. Ca elev, găsesc atitudinea acestor profesori absurdă, pentru că a pune orgoliile şi ambiţiile pe primul plan este un gest de totală nepăsare faţă de astfel de copii. S-a încercat şi o lege în ceea ce îi privea pe copiii supradotaţi, dar ca de obicei la noi, de lucrurile bune se alege praful. Din 2007 nu s-a făcut nimic, iar în 2008 o ordonanţă de urgenţă a desfiinţat orice speranţă pentru supradotaţi.
În ţările alea civilizate după care tot oftăm cu melancolie există un sistem de special educaţie pentru copiii supradotaţi. Spre deosebire de noi, lor le pasă, caută şi găsesc metode pentru a le oferi acestor copii tot ceea ce au nevoie. Iar pentru că noi nu suntem în stare, normal că superdotaţii pleacă. Faptul că tinerii dotaţi părăsesc întâi Brăila şi apoi ţara se ştie de mult, fiind o problemă veche. Noi stăm şi medităm cum să-i convingem să rămână, însă nu facem nimic. Ne pricepem să vorbim, să dezbatem problema, dar când e vorba să se facă ceva practic, cum ar fi să existe centre speciale pentru superdotaţi, autorităţile dau cu regret din cap şi nu fac nimic. De aceea, superelevii pleacă acolo unde li se oferă. Normal că a studia în Germania sau Anglia este mult mai atractiv decât să rămâi în România, unde oricum ai impresia că obţii diplomele degeaba şi nu înveţi nimic pentru viaţă, pentru un viitor loc de muncă. Elevii afirmă că pleacă fără regrete, pentru că România nu le oferă nimic. Şi e clar că nu o face, la noi se pune accentul pe nepăsare, pe ignorarea acestor copii speciali, cu care ne mândrim practic degeaba, ţinând cont că nu le oferim nimic.
