După ce a vorbit despre “criza de modele” şi “de cultură civică” în rândul tinerilor, care astăzi beneficiază de oportunităţi deosebite, spre deosebire de generaţiile trecute, care trăiau într-o lume plină de restricţii şi îngrădiri,
preşedintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, a dat cu bâta-n baltă zilele trecute, printr-un discurs epocal, ţinut în deschiderea unei şedinţe solemne a Parlamentului. Nici una, nici două, fostul model, care vorbeşte despre criza de modele a ieşit pe podium, în lumina reflectoarelor, a făcut o piruetă spre zona de influenţă pe care o cârmuieşte, a zâmbit cu nonşalanţă confraţilor şi a aruncat petarda că Parlamentul e “mintea şi inima naţiunii”. În opinia sa, istoria de veacuri a acestui popor, cultura sau credinţa sunt varză; sunt doar elemente de decor ce gravitează în jurul Parlamentului. Dacă în “epoca de aur” se spunea că “Partidul e-n toate; e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare”, acum, rolul de far în haosul în care trăim a fost preluat de Parlament. “Chiar dacă teritoriul, poporul şi armata unei ţări dispar, naţiunea rămâne vie, câtă vreme supravieţuieşte Parlamentul!”-susţine cu toată tăria Tăriceanu.
Să auzi, să vezi şi să nu crezi. După ce, ani de zile a defilat pe scena politică dâmboviţeană modest, fără să strălucească prin ziceri care să gâdile oarecum urechea alegătorilor sau să devină proverbiale şi, nici ca prim-ministru nu a ieşit din flanc, acum, încearcă să îşi marcheze teritoriul de al doilea om în stat sau.. “cabinetul doi” dând de pământ cu toţi şi cu toate. Mai mult decât atât, profeţeşte supravieţuirea actualului Parlament chiar şi după apocalipsă.
Şi, dacă, la prima vedere, declaraţia cu pricina m-a făcut să cred că este doar o zvâcnire de moment în fruntea Senatului, un mod de a scoate în evidenţă activitatea depusă de parlamentari pentru binele acestui popor,
amintirea omagiilor aduse defunctului partid comunist m-a determinat să mă întreb: cum adică? Se întoarce roata istoriei?
Cert este că, între declaraţia lui Călin Popescu Tăriceanu şi osanalele aduse altădată partidului unic, nu am întrezărit mari diferenţe.
Dar... dacă teritoriul, poporul şi armata acestei ţări dispar, cum poate naţiunea să rămână vie? Cîtă vreme supravieţuieşte astfel Parlamentul?
Şi, nu în ultimul rând, ce vor face bărbaţii de stat fără stat şi cum vor defila pe podiumul politicii mondiale, dacă totul în jurul lor va pieri?
