Sunt mai bine de 20 de ani de când fac presă. 20 de ani cu bune şi rele, cu bucurii şi împliniri, cu tristeţi şi dezamăgiri, cu frustrări şi revolte.
În peregrinările mele, am trăit emoţii alături de cei care au atins culmile succesului, ori i-am încurajat pe cei ce s-au împiedicat de ultima treaptă. Am căutat poveşti deosebite, locuri minunate, momente incredibile, oameni remarcabili şi, pe cât posibil, am promovat frumosul, nobleţea, credinţa, dorinţa de a dărui şi de a face bine. Dar, în aceeaşi măsură, în aceşti peste 20 de ani m-am izbit şi de cele mai crude realităţi ale vieţii, de tot ce poate fi mai trist, mai dezarmant, mai hidos: moartea sub toate aspectele, mizeria umană, imoralitatea, violenţa, grosolăniile, sărăcia cruntă ori durerea absolută. Într-un amestec brutal de informaţii, nici nu mai ştiu în câte zile din aceşti peste 20 de ani am trecut de la agonie la extaz, totul cu o repeziciune uimitoare, în jurnalism se lucrează cu secunda, nu cu ora. La început e greu, extrem de greu, căci toate cruzimile, toate nenorocirile astea te macină, îţi muşcă din tihnă, dar apoi, cu vremea, sufletul ţi se tăbăceşte. Medicii, poliţiştii, criminaliştii, cei care de regulă ajung în prima linie a dezastrului înţeleg cel mai bine lucrul acesta. Căci, atunci când realizezi cât de firavă este linia între viaţă şi moarte, între iubire şi ură, între putere şi decădere, între bucuria fără margini şi suferinţa profundă, eşti mult mai greu de impresionat.
De regulă. Pentru că, oricâţi ani de carieră ai avea în spate, oricât te-ai „educa” să te detaşezi, oricât te-ai înarma cu putere, inevitabil te loveşti de nişte cazuri atât de cumplite, de suferinţe atât de intense încât cedezi. Drama copilei abuzate fizic şi psihic de propriul frate timp de 10 ani este un asemenea caz. Teroarea pe care a îndurat-o, brutalităţile, jignirile, ameninţările, violurile repetate, încă de la 7 ani, de una singură, abandonată practic de părinţi, ignorată de profesori şi izolată de colegi, te lasă fără cuvinte. Ceea ce am simţit pe măsură ce am citit materialul... nici măcar nu e vorba de compasiune ... e o durere reflexă, complexă, pe care o conştientizez ca jurnalist, dar, mai ales, ca femeie, ca părinte, ca fost profesor. Mă simt pur şi simplu copleşită de o revoltă totală pe care nici măcar nu ştiu precis asupra cui să o arunc. A fratelui? A părinţilor? A dascălilor prin mâna cărora fetiţa a trecut în toţi aceşti 10 ani şi care n-au fost capabili să intuiască drama? E cutremurător că 10 ani, un „copil retras, timid, sensibil şi reticent” nu a reuşit să ridice nici măcar unui adult un mic semn de întrebare.
Ce fel de părinţi a putut, Dumnezeule!, să aibă! Cât de preocupaţi să fi fost, câte ore să fi muncit pe zi, 365 de zile pe an, dacă în 10 ani nu au bănuit măcar că e ceva în neregulă cu fiica lor! Cât de nepăsători, absurzi şi imaturi să fi fost ca la 14, 15, 16, chiar 17 ani să o forţeze cumva să doarmă în aceeaşi cameră, în acelaşi pat cu fratele mai mare cu 7 ani. “Nişte inconştienţi!”, spune ea. Ce fel de mamă eşti, femeie, dacă în toată copilăria şi adolescenţa fetei tale nu ai fost capabilă să ai cu ea o discuţie din care să înţelegi că ceva se întâmplă!? Degeaba ai muncit zi lumină ca să-i asiguri o farfurie de mâncare, o haină şi un telefon mobil, căci, iată cât de scump a fost plătită bruma asta de bunăstare!
Nu vreau să credeţi că o fac pe moralista. Sunt părinte şi sunt convinsă că nu sunt un părinte perfect. De fapt, niciun părinte nu-i perfect, toţi facem greşeli, mai mult sau mai puţin grave. Şi eu am făcut şi, cel mai probabil, o să mai fac. Este inevitabil. Dar comportamentul oamenilor aceştia, pe care mi-e greu să-i numesc mamă şi tată, este incalificabil. Sufleteşte, şi-au ucis copilul zi de zi, timp de 10 ani, fără măcar să bănuiască. De aceea, cel mai corect ar fi să fie decăzuţi din orice drept parental.
Nu sunt psiholog să dau sfaturi, nu sunt om al legii să lansez acuzaţii, nici judecător să dau sentinţe. Însă indignarea mea e atât de mare încât chiar nu-mi pasă dacă vor apărea şi nişte firoscoşi care să mă acuze că intru cu bocancii în viaţa unor ... nici nu ştiu cum să le spun. Căci, categoric, cei doi nu merită să fie numiţi nici oameni, nici părinţi, ci, eventual, furnizori de hrană şi îmbrăcăminte. Copila aceasta a trăit un infern 10 ani, de la 7 la 17 ani, într-o cameră perete în perete cu a lor, iar ei n-au văzut, n-au auzit, n-au simţit. Incredibil! Ce ruptură absurdă, de-a dreptul înfricoşătoare! Cât dezinteres! Pentru ambii copii! Cutremurător!
Şi totuşi, din toată această tragedie, ar trebui să învăţăm ceva. Chiar şi cei care, ne place să credem, suntem părinţi responsabili. Degeaba muncim zi lumină, degeaba facem sacrificii ca lor, copiilor, să nu le lipsească nimic, când, de fapt, iată, lucrul cel mai important de care au ei nevoie suntem chiar NOI.
