Ce mă dă afară din ţară

Întrebarea firească ar fi "de ce?". S-a speculat şi încă se mai speculează o gamă foarte variată de motive, s-au scos în faţă tot felul de pretexte, din toate domeniile, însă rar sunt invocate lucrurile esenţiale. Nu plec din cauza situaţiei economice a României, nu plec pentru că acolo există şanse mai mari pentru un loc de muncă foarte bine plătit, nu plec visând la un Babilon financiar. M-aş descurca cu acest aspect. Nu plec nici pentru că învăţământul românesc este o hibă neinteligibilă, plină de alte milioane de hibe mai mici: numărul mare de profesori incompetenţi, programa prost făcută, modalităţile depăşite de predare. Aş trece şi peste asta. Adevăratul motiv pentru care vreau să plec şi să nu mă mai întorc este de cu totul altă natură şi ţine strict de moralitatea şi mentalitatea poporului român.

Până la vârsta de 18 ani, am ajuns, din nefericire, să simt un mare dezgust faţă de propriul popor. Acum câţiva ani vroiam să fac ceva pentru România, să schimb ceva, să încerc. Însă, în aceşti câţiva ani am înţeles că a încerca să schimbi ceva în România este periculos. Eşti luat fie drept nebun, fie drept prost. Există în noi o repulsie subită şi o furie ce frizează patologicul faţă de tot ceea ce iese din amoralismul turmei. Orice implicare în încercarea de schimbare a României este o aventură de proporţii imense, ca o cursă de maraton pe un teren înţesat de mine antipersonal. Poporul român pe care l-am văzut şi, cel mai important aspect, pe care l-am simţit pe propria-mi piele, nu cred că poate fi schimbat. E un popor violent, intolerant, xenofob, laş, puturos. În fiecare zi, pe stradă, sunt lovită de toate acestea, observ cu neputinţă cum este etalat prostul gust, cum este ridicată în slăvi prostia, cum violenţei i se face statuie. Nu pot face un pas, un simplu pas, fără ca, în clipa
imediat următoare, grotescul să nu-şi afişeze întreaga lui suită de tipologii debile: piţipoanca masterandă, politicianul de gang, instalatorul semi-analfabet care jură moarte intelectualilor, pensionarul comunist care aruncă jeturi de urină verbală pe memoria martirilor etc. Zi de zi, emisiunile televizate, radioul, ziarele, programele de ştiri îmi livrează partidul, botoxul şi guşa drept unică raţiune de a fi. "Bătaia este ruptă din rai" şi "Capul plecat sabia nu-l taie" sunt legile după care acest popor îşi coordonează fiecare mişcare. Astfel, suntem învăţaţi să practicăm cu voluptate umilirea celuilalt. Adevărul, libertatea, moralitatea ne sperie şi nasc în sufletul nostru o ură subită, care naşte la rândul ei nevoia de distrugere.

Am abordat doar contururile vagi ale unei moralităţi, pe care o văd în declin. Ar mai fi imens de spus. Concluzia este că la 18 ani sunt o adolescentă care a pierdut orice fel de speranţă în poporul din care s-a născut. Aş vrea să declar, chiar şi cu scepticism, cât cred în schimbarea situaţiei, că aştept acel moment când prostia, violenţa şi prostul gust vor fi privite cu dispreţ şi neîncredere, dar aş minţi.