• în plină criză a refugiaţilor, autorităţile brăilene monitorizează tot ce mişcă în materie de străini, mai ales că ne aflăm în proximitatea centrului de profil de la Galaţi, iar a obţine viză de şedere aici a devenit o problemă chiar şi pentru aceia care au motive întemeiate să vină în Brăila • unei tinere din Honduras, care s-a înscris la studii aici, urmându-şi iubitul brăilean, i-a fost respinsă viza de şedere pentru un an, chiar înainte de a-i expira şi viza turistică de trei luni, iar acum trebuie să plece acasă, pierzând şi anul universitar • oficial, până acum, din valul de imigranţi n-avem niciun refugiat care să fi ales Brăila, însă avem şi noi străinii noştri: turci, italieni, moldoveni, sirieni, greci, britanici, bulgari, ucraineni şi chiar 16 apatrizi
Chiar dacă valul de imigranţi este departe de Brăila şi, deocamdată, România nu este pe harta celor alungaţi de război din casele natale, oraşul nostru se află la o aruncătură de băţ, 17 kilometri, de Centrul de Refugiaţi de la Galaţi. Deşi sunt obişnuiţi cu multiculturalitatea celor 13 etnii din perioada interbelică a urbei cosmopolite, brăilenii pot spune acum că resimt prezenţa mai multor străini.
Ba chiar a devenit evidentă "prudenţa" autorităţilor în a acorda vize de şedere unor persoane care nu provin din Europa. Pe de o parte, autorităţile manifestă grijă sporită faţă de cei care n-au scopuri precise la noi. Pe de alta, sunt tot mai mulţi aceia care reuşesc prin căsătorie sau deschizându-şi afaceri să obţină facil documentele de România. Sunt rare cazurile în care sirienii, de pildă, au putut să prindă rădăcini. Vorbim doar despre persoane care muncesc sau învaţă aici, care au legături evidente cu România.
În Brăila sunt, în acest moment, aproape 700 de persoane cu altă cetăţenie.
Turcii, cei mai mulţi străini de la noi
Cei mai mulţi sunt turci veniţi cu afaceri sau care s-au căsătorit cu românce, urmaţi de italieni, de asemenea oameni de afaceri, moldoveni repatriaţi, sirieni cu vize de muncă, spanioli, greci, britanici, bulgari, ucraineni şi, curios, avem şi 16 apatrizi. 191 dintre cetăţenii străini de la noi sunt din toate colţurile lumii, altele decât acelea amintite mai sus, cum ar fi Japonia, China, Norvegia, Coreea... Vorbim despre unul sau doi cetăţeni din aceste state, care au vize provizorii aici şi al căror număr se schimbă constant.
Potrivit unui comunicat formulat pentru Cotidianul "Obiectiv - Vocea Brăilei" de către reprezentanţii Inspectoratului General pentru Imigrări (IGI) din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, "în judeţul Brăila sunt 133 de persoane din Turcia, 128 din Italia, 91 din Republica Moldova, 42 din Siria, 18 din Spania, 17 din Grecia, 17 din Marea Britanie, 16 apatrizi, 15 din Bulgaria, 15 din Ucraina şi 191 din alte ţări. În total sunt 683 de străini".
Surse din cadrul IGI ne-au explicat că la Brăila n-a ajuns niciun refugiat, cel puţin nu oficial, însă apropierea de centrul de la Galaţi dă un plus de atenţie autorităţilor în acordarea tuturor vizelor. Mai ales atunci când este vorba despre sirieni.
"Nici apatrizii nu sunt cetăţeni veniţi acum în Brăila, ci persoane care au rămas fără cetăţenie, fără patrie, foşti greci cărora în perioada războaielor li s-a retras cetăţenia şi care n-au mai obţinut-o pe aceea din România. N-au vrut-o sau, pur şi simplu, n-au cerut-o. Mai sunt şi persoane din URSS, care după desfiinţarea acestei uniuni n-au mai obţinut niciun fel de cetăţenie", ne-a explicat comisar şef Adrian Constantin, şef Birou pentru Imigrări Brăila.
Dacă sirienii sunt veniţi în majoritate la muncă sau la studii, cu toţii fiind înscrişi la cursuri intensive de limba română, având şi calificări profesionale cerute la noi - medici, ingineri - sunt şi situaţii în care străinii cer viză de şedere şi se izbesc de refuzul autorităţilor şi, nu în cele din urmă, "de neglijenţă, apatie a funcţionarilor publici şi birocraţie".
Avatarurile obţinerii vizei de şedere pentru studii
Este cazul unei tinere de 22 de ani, din Honduras, care l-a urmat aici pe Cristinel Stoica Popa, brăileanul nostru instruit la Stanford şi Harvard, care a decis - după cum vă relatam în ediţia noastră de vineri, 11 septembrie - să se întoarcă acasă, "să schimbe lumea". Sara, iubita lui, care a intrat în ţară cu o viză turistică de trei luni, a depus actele pentru studii în România şi a cerut viză de şedere pentru un an.
A fost acceptată la Universitatea "Dunărea de Jos", unde s-a înscris şi prietenul ei, pentru doctoratul în istorie, dar zilele acestea, la nici două săptămâni până la expirarea vizei de şedere, a fost anunţată că nu poate rămâne în continuare în România, că ar fi trebuit să ceară viză de studii de la o ambasadă ce are relaţii diplomatice cu România, cel mai probabil Mexic, şi apoi să ceară viză de şedere pentru un an. Pe 3 octombrie, Sara trebuie să plece acasă. Problema e că fata n-a fost anunţată din timp că trebuia să se adreseze altei instituţii, actele ei au zăcut la noi fără să i se fi dat un răspuns, iar acum pierde şi anul universitar. Este studentă la Economie în Honduras şi de acolo şi-a retras documentele pentru a se înscrie aici. Ar mai fi fost varianta ca Sara Yessenia Carvajal şi Cristinel Stoica Popa să se căsătorească, însă şi acest lucru necesita o groază de hârtii, între care o dovadă că fata nu mai e căsătorită în statul de provenienţă, iar timpul deja nu mai are răbdare.
"Problema e că ne-au spus târziu. Puteau să ne spună că nu am aplicat bine în momentul în care am depus actele. Ba chiar ne-au zis că nu ne-ar fi acceptat sub nicio formă varianta căsătoriei pentru că era necesară acea hârtie din Honduras, tradusă şi legalizată, dar totul ar dura mai bine de două luni din acest moment. Dacă ne spuneau din start că nu-i dau viză de şedere pentru un an şi că trebuie să ne adresăm unei ambasade, am fi făcut-o. Aşa, Sara trebuie să plece! Ei au făcut cu noi ca şi cum te-ai duce la Paşapoarte să ceri permis auto şi te-ar fi anunţat după trei săptămâni că nu te-ai adresat cui trebuia. Problema este că dumnealor nu ne-au refuzat cererea, ci ne-au pus să ne-o retragem, că nu e de competenţa lor", ne-a declarat Cristinel Stoica Popa.
O altă variantă ar fi fost ca fata să se adreseze Ambasadei Honduras din Bulgaria, care să ceară României viză pentru studii în cazul ei, numai că, nici astfel nu se poate proceda fiindcă plimbatul documentelor, aprobarea lor şi apostilarea ar dura mai bine de 30 de zile, aşa cum e termenul legal stabilit. 30 de zile a fost şi-n cazul cererii depuse la Brăila, numai că răspunsul venit în acest timp n-a mai ajutat la nimic. "Potrivit articolului 45 din OUG 194/2002, privind regimul străinilor în România, persoanele străine care solicită şederea la noi trebuie să obţină o viză de lungă şedere pentru scopul pentru care au venit", a precizat comisar şef Adrian Constantin, Şef Birou pentru Imigrări Brăila.
De ce ar alege un străin Brăila?
Sara Yessenia Carvajal, din îndepărtata Americă Latină, ar vrea să se mute definitiv în Brăila. Are 22 de ani, e de o frumuseţe tulburătoare şi a dat oraşul San Pedro Sula de 2 milioane de locuitori pe Brăila, cu 180.000 de locuitori. De ce?! Din dragoste, evident! S-au cunoscut în ianuarie 2013, în timp ce Cristi era în vizita de studiu "Honduras cu viziune", organizată de Preşedintele World Vision, Richard Sterns, în oraşul San Pedro Sula şi în comunităţile La Esperanza, Yamaranguila, Santa Barbara, Piedra, Bella Vista şi Mavuelizo. Sara este studentă la Universitatea de Stat, la Economie, în Honduras, mai are un an de studiu, şi bursieră a unei universităţi private din ţara ei.
"Eu am aplicat şi pentru a intra în programul de învăţare a limbii române de un an şi după aceea vreau să deschid aici o şcoală de limba spaniolă, să predau, vreau să continui masteratul aici", ne-a spus Sara Yessenia Carvajal. Întrebată dacă e convinsă că vrea la noi, Sara a răspuns într-o spaniolă perfectă: "Da, cu siguranţă, pentru totdeauna vreau să vin aici, îmi plac lanurile de floarea soarelui când se întorc spre apus, câmpurile verzi, peisajul rural şi clădirile cu arhitectură istorică unică". Până să-l cunoască pe Cristi ştia despre România doar câteva elemente: Dracula şi istoria castelelor de la noi. O văzuse într-un documentar la facultate şi rămăsese fascinată. Fascinantă şi instruită e Sara şi în domeniile filosofie, poezie, literatură, astrologie, astronomie, matematică aplicată...Ştie coreeana şi spaniola la perfecţie, învaţă româna, îndrăgeşte sarmalele şi mămăliga.
Scrie o carte despre dragostea lor, despre povestea lor, a două lumi atât de diferite, scrie cântece pentru trupe celebre din lume, intervievează personaje cheie din economia mondială şi găteşte Kimpa ca nimeni alta, un fel de Sushi coreean...Pe scurt: Sara însăşi e o poveste. O poveste frumoasă care vrea să se aşeze miraculos, ca un văl de multiculturalitate inedită, peste istoricul şi cosmopolitul oraş Brăila.
Cei mai mulţi vin de nevoie! Fug de iadul sirian!
Sara este un caz fericit. Toţi aceia care au ajuns la noi în ultimii ani, îndeosebi din ţările arabe, n-au făcut decât să fugă de război, de moarte. Este şi cazul medicului sirian de origine kurdă Darwich Hussein, 48 de ani, pediatru, care lucrează în Spitalul Judeţean de Urgenţă Brăila. A venit aici în 2014, avea deja un fiu, în vârstă de 20 de ani, student la Medicină în Galaţi. El este căsătorit cu o româncă din Bacău, a făcut facultatea aici, la Piteşti, şi stagiatura la Iaşi, iar după 17 ani de şedere în Siria, în Aleppo, unde lucra pentru un spital particular, unul de stat şi avea şi cabinet propriu, a lăsat apartamentul, casa, părinţii şi a venit la noi, unde cumpărase un apartament modest, cu două camere, nedecomandat, pentru fiul student. "Am plecat în momentul în care au aruncat în aer spitalele, au închis şcolile şi ne-au omorât vecinii. Se apropiau de noi. Suntem kurzi şi kurzii sunt vânaţi acolo. Am plecat cu ceea ce am reuşit să luăm într-un portbagaj de maşină: hainele pentru câteva zile. Acum locuim şase persoane, avem patru copii, într-un apartament cu două camere. Suntem fericiţi că suntem împreună şi în viaţă. Am lăsat totul intact, ca şi cum am fi plecat la serviciu sau în oraş. Am stat trei ani pe timp de război acolo...La început a fost o revoltă împotriva preşedintelui, apoi un război religios. Am crezut că se termină, dar n-a fost aşa. Stăteam lângă spital şi vedeam în fiecare zi bombardamente, oameni sfârtecaţi, vieţi distruse", ne-a povestit medicul Hussein. Pediatrul nu a cerut statut de refugiat - "nu vreau nimic de la statul român, vreau doar să muncesc, să trăiesc"- şi spune că nici nu va cere vreodată.
"Foarte bine s-a adaptat. Face gărzi, e un bun profesionist. Ba chiar, acum, i-am zis să ne ajute cu medici pentru spital, de un ATI-ist, eventual, avem noi nevoie fiindcă se transferă una dintre doamnele doctor şi rămânem cu şase medici, prea puţin. A găsit un cardiolog. Vorbim, vorbim...", ne-a declarat dr. Mihail Iugulescu, directorul Spitalului Judeţean de Urgenţă Brăila.
Mărturiile unui sirian kurd refugiat în România
Privită din orice parte, povestea refugiaţilor rămâne una tragică. În România nu sunt mulţi aceia care au ales să trăiască, însă nici puţini sirienii care s-au aciuat aici sub diferite pretexte. "Sunt două categorii de refugiaţi în România: prima e a celor care deja trăiesc în România şi au venit aici legal, cu viză de muncă sau studii, dar din cauza problemelor cu regimul lui Alassad nu mai pot să se întoarcă în Siria şi viaţa lor e în pericol din toate punctele de vedere. A doua categorie e formată din refugiaţii prinşi încercând să intre sau să iasă din România ilegal, spre Vest", ne-a explicat un sirian de origine kurdă, student la Medicină de patru ani, în România, care are familia pe drumul refugiaţilor spre Germania.
Despre sirienii refugiaţi de mai multă vreme la noi, cum e şi cazul lui, interlocutorul povesteşte că nu e aşa complicat "fiindcă au o viaţă stabilă aici, nu cer statului român mai mult decât un act care le permite să stea legal în România, dar în rest au aceleaşi obligaţii şi drepturi ca şi cetăţenii români, cel puţin în materie de muncă sau învăţământ, sănătate...".
Pentru cea de-a doua categorie de refugiaţi este însă mai complicat: "Fiindcă nu au nimic în România, statul trebuie să se ocupe de tot, să le ofere un cămin în primul rând. Li se mai oferă şi 120 de lei pe lună, sumă care ştim cu toţii ce înseamnă în România. Deci, pentru ei cazarea este asigurată. Locul de muncă nu este asigurat şi nici nu poate fi şi asta e problema. Dacă oamenii ar avea de lucru nu ar mai fi o aşa mare problemă, dar e greu şi pentru români când vine vorba de loc de muncă...".
În România, refugiaţilor nu li se oferă facilităţi precum în Germania sau Franţa. La noi sunt doar câteva ONG-uri care oferă sprijin informaţional şi cam atât. Potrivit sirianului intervievat de noi, statul ar putea să ofere sprijin prin crearea de locuri de muncă: "în rest, poporul sirian e un popor deschis la minte şi se descurcă, iubeşte munca şi se adaptează repede".
Cât priveşte criza refugiaţilor, puţini sunt aceia care acceptă că oamenii n-au plecat de bunăvoie din casele lor: "Problema e războiul. În Damasc, regimul nu face niciun efort să rezolve criza şi să lupte împotriva Statului Islamic. Regimul sirian încă este sprijinit de nişte forţe internaţionale mari precum: Rusia, Iran, China şi nu e de ascuns că încă nu e în interesul UE, Israel şi USA să dea jos regimul războinic. Problema e că nimeni nu vrea să fie refugiat, să lase în urmă case, familii, ţara în care s-a născut. Poate că doar iarna va rezolva criza refugiaţilor".
Lampedusa şi Coasta de Azur: privire europeană asupra refugiaţilor ce fug de foamete şi boli
Anul trecut, în octombrie, am vizitat pentru o săptămână insula Lampedusa din Sicilia- Italia, chiar în perioada în care un vapor cu peste 300 de refugiaţi de culoare din zona africană a fost abandonat pe coasta Mării Mediterane, iar toţi ocupanţii ambarcaţiunii de mare capacitate şi-au pierdut viaţa. Călăuzele, pare-se italieni, au lansat vaporul şi apoi l-au scufundat. În cadrul Festivalului Sabir, italienii au deplâns moartea celor morţi atunci, ba chiar alte sute de refugiaţi de culoare au venit la eveniment şi au pledat pentru deschiderea graniţelor lumii, pentru drepturi egale pentru toţi locuitorii planetei, pentru solidaritate dincolo de regimuri, credinţe şi culoare a pielii. La nivel declarativ, italienii s-au poziţionat de partea umanităţii în rezolvarea acestor probleme mondiale. La nivel practic, Lampedusa este populată în proporţie de 80 la sută de negri care muncesc în turism, în pescuit, manufactură şi comerţ şi nimeni nu pare deranjat de asta, nici măcar bogaţii zonei, care folosesc forţa de muncă ieftină. Lampedusa a devenit o zonă turistică prosperă, care deşi nu este decât un punct mic pe harta lumii, este independentă financiar.
Anul acesta, în luna mai, am ajuns pe Coasta de Azur în Franţa, unde, de asemenea, sunt mulţi refugiaţi de culoare şi nu numai. Zona Antibes este una deopotrivă turistică şi industrială. Pe malul Măriii Tireniene sunt vile ale magnaţilor ruşi, iar francezii vin aici doar în concediu. Refugiaţii reprezintă pentru localnici o forţă de muncă sigură. Străinii muncesc atât în Sofia Antipolis, unde există un puternic centru al concernelor IT, cei mai căutaţi fiind arabii, indienii şi ruşii, despre care se spune că au o gândire extrem de matematică, dar şi în domeniul hotelier, unde ai surpriza să vorbeşti într-o franceză pură cu un musulman, un ceh, un român sau un indian, aşa cum puţini francezi pot s-o facă. Practic, industria, comerţul şi turismul sunt bazate eminamente pe străini, refugiaţi sau imigranţi, oameni care se străduiesc din toate puterile să îşi facă treaba tocmai pentru a nu ajunge să se întoarcă în ţările de origine, în care niciunuia nu-i este bine.
