Lucrurile negative întotdeauna au atras, au captat, au inundat minţi şi idei, au îndoctrinat suflete. E atât de uşor să crezi în defecte, în greşeli şi regrete. E atât de uşor să crezi în Brăila ca oraş mic, prăfuit, umed de sânge vărsat şi uitat de vremurile bune. E atât de simplu, încât toţi o facem mai devreme sau mai târziu, chiar pentru o secundă. Ne amestecăm în această mulţime a victimelor, a prizonierilor dintre zidurile provinciale. Şi nu asta e marea problemă, de fapt gravitatea fenomenului e că ne place. Ne place să aceptam idei de-a gata şi să ne ascundem de o oarecare responsabilitate, fie ea şi morală, în spatele unor replici standard. Nu vă place Brăila? Probabil că e mai uşor să dăm vina pe destin ori pe mulţime. Nu vă plac brăilenii? Nu uitaţi că v-aţi dedat colectivităţii poate cu doar 2 secunde înainte să citiţi aceste rânduri.
Pentru mine e mult mai uşor să mă detaşez de etichete. Oamenii vin şi pleacă. Mie îmi place Brăila. Ea rămâne. Şi nu, nu rămâne prin scandalul de la ora 5, pe care toţi îl ataşează Brăilei. Nu rămâne prin sărăcie ori frică, întuneric ori praf, ţipăt ori moravuri. Evident nu, nimic din toate acestea nu a rămas impregnat conceptului Brăila. Căci toate acestea vin, uneori mai des, uneori mai evident, alteori aduse de citadinul schimbător, dar mereu pleacă, sunt date uitării, pentru a reveni şi pentru a fi iar uitate.
M-am bucurat în fiecare dimineaţă că păşesc pe o stradă uitată din provincie. Poate m-am bucurat doar de viaţă, dar sunt sigură că destinul meu a curs cu Dunărea încă dinainte să mă fi născut. Îmi place Brăila şi dacă am fost vreodată tentată să mă pierd în obişnuit, mi-am amintit de oraşul salcâmilor. Mi-am amintit de senzaţia lui Sebastian. Mi-am amintit că Dunărea a dus şi va duce în continuare resturile fără valoare scăpate din furia societăţii. Eu nu vreau să plutesc precum gunoaiele unei societăţi murdare, eu vreau să rămân mereu pe mal şi să privesc.
Brăileanul are, deşi nu îşi dă seama, acel oriental înrădăcinat deja. S-a modelat după delăsarea unui apus printre zidurile mucegăite. La noi nu există decât iluzia unui vis american. Brăileanul se adaptează greu şi atunci când crede că s-a înrădăcinat unui alt peisaj citadin, revine pe neobservate în aceeaşi câmpie arsă de soare, pe acelaşi bulevard, pe o bancă vandalizată de timp. Atunci când aparţii unui loc, nu există motive pentru care o faci. Se poate întocmi o listă întreagă, dar spiritul brăilean nu poate fi întins aşa uşor pe o hârtie. Îmi place Brăila pentru că mă regăsesc în incertitudine, vag şi cromatică. Pentru că mă regăsesc în bucuria ei stradală, în pestriţul clădirilor şi în liniştea pe care nu toţi, din păcate, o simt. Oamenii vin şi pleacă, însă nostalgia portului de la Dunăre va păstra speranţe istorice şi aspiraţii neîmplinite. Şi de ce nu, poate că brăilenii prin definiţie au învăţat să-şi apere melanjul cultural, fie el sărac ori prost înţeles, sărind ca arşi atunci când vine vorba de orgoliul acestei colectivităţi. Repet, a iubi şi a aparţine unui loc nu înseamnă a visa ori a te preface că nu simţi nedreptăţile istorice ori sociale, ci a simţi că vei aparţine locului chiar şi după părăsirea lui.
