A iubit enorm limba franceză, cultura franceză, pe scurt, tot ce ţinea de Franţa. Însă un profesor este, înainte de toate, OM... . Şi-a iubit elevii ca nimeni altcineva, ne-a scos din toate belelele în care intram, ne-a dat sfaturi de viaţă care sunt sigură că ne vor călăuzi mereu, ne-a fost ca o a doua mamă, în alte cuvinte, ne-a învăţat să fim oameni. S-a bucurat odată cu noi la fiecare reuşită, ne-a susţinut după fiecare eşec, ne-a încurajat, ne-a sensibilizat, şi-a canalizat toate energiile spre noi. Şi ei.. ei ce i-a rămas? Putem oare să îi mulţumim îndeajuns? Putem oare să dăm timpul înapoi?
Pentru doamna dirigintă, "à demain" nu a mai existat, a fost "un actor grăbit". "Mâine"-le s-a transformat în eternitate. O eternitate apăsătoare, care nu ar fi trebuit să facă parte din destinul ei şi pe care nu o merita. Poate că aşa a fost proiectat filmul ei, fără să aibă final fericit. Cel puţin nu aici. Clopoţelul a sunat pentru ultima dată... Şi totuşi, ultima temă a rămas şi va rămâne necorectată.
Au revoir, mes élèves... à demain !
Şi, totuşi, s-a ţinut de cuvânt - mereu a existat un "à demain". Până săptămâna trecută, când filmul vieţii ei a ajuns la final.. un final neaşteptat, dureros, brutal, parcă desprins din romane, care totodată îi dezvăluie subtil sufletul de artistă. Şi-a jucat rolul impecabil, orele îi erau adevărate fragmente de spectacol care, puse cap la cap, ating standarde mult prea înalte pentru mulţi profesori cu veleităţi intelectuale. Acum, mai mult ca niciodată, nu vom uita nici regulile lui "si conditionnel", nici acordul participiului trecut şi nici concordanţa subjonctivului; toate vor rămâne impregnate în zidurile şcolii, cu timbrul vocii ei.
