Ultima ispravă care a făcut să vuiască ţara a fost afacerea armelor - e drept, încă nelansată la apă, dar prinsă în faşă de străjerii democraţiei şi ai transparenţei cheltuirii banului public. În numele păcii, slavă Domnului că nu s-a apucat fratele preşedintelui să înzestreze armata, după cum se bănuia că are intenţia! Niciun leu n-a dat statul român firmei care urma să înceapă o mică cursă a înarmării, ne-a asigurat premierul. Conflictul de interese ar fi fost unul major: preşedintele, care deţine comanda Armatei Române şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, ar fi avut un frate acţionar la o firmă abia înfiinţată, care, probabil, urma să acorde consultanţă financiară pe cheltuielile uriaşe ce vor fi făcute pentru modernizarea tehnicii militare.
E bine că un rău potenţial a fost stârpit din vreme. Alte afaceri cu armata s-au derulat nestingherite, îmbogăţindu-i pe alţii peste noapte. În afacerea Motorola, de exemplu (începutul anilor '90), nu a existat niciun vinovat care să plătească diferenţa cu care Ministerul Apărării a cumpărat la preţ înzecit (peste 6 milioane de dolari) echipamente de comunicaţii. În afacerea fregatelor britanice (2003) nu a existat niciun vinovat pentru achiziţionarea celor două nave, altfel propuse pentru casare de Marina Regală, la un preţ exorbitant (116 milioane de lire sterline) - şi la care urmează să se adauge alte costuri uriaşe pentru modernizare. În ambele cazuri, bun de plată a fost bugetul statului, cu toate investigaţiile făcute şi aici, şi în Marea Britanie.
Revenind la remake-ul "Adio arme!", cu fratele preşedintelui în rol principal, reacţia promptă cu care i s-a pus punct, duce cu gândul spre alte cazuri care ar putea fi, în mod asemănător, suprimate încă înainte de a începe. La fel de important de rezolvat rămân şi celelalte probleme ale societăţii româneşti. Din legile educaţiei nu mai înţelege nimeni nimic, deşi proiecte sunt afişate şi pe pagina de internet a Preşedinţiei, şi pe cea a Ministerului Educaţiei şi, la nivel declarativ, oricine poate veni cu sugestii, cu toate că negocieri continuă să aibă loc şi acum între autori. Şi proiectul mereu în schimbare a legii unitare a salarizării pare menit să risipească bruma de încredere că Guvernul va fi în măsură să stabilească odată pentru totdeauna ordinea salarială în armata de angajaţi ai statului. Aceste două exemple reprezintă tot afaceri cu poporul român, iar ultimii 20 de ani au arătat că, de cele mai multe ori, cetăţenii au fost cei care au ieşit în pierdere în asemenea "tranzacţii". De ce nu s-ar putea rezolva totul repede şi precis precum dosarul armelor - e o întrebare amară cu răspuns simplu de enunţat, dar teribil de greu de depăşit în România: din lipsă de voinţă.
