Când privim înapoi avem, probabil, tendinţa să vedem numai lucrurile bune. Aşa o să fac şi eu. O să trec peste clişeul legat de "câte lucruri puteam să învăţ în liceu şi câte am învăţat", "peste câţi ciudaţi am dat", "ce prieteni am acum" etc. Voi profita de aceste rânduri care pun punct activităţii mele în "Obiectiv Junior" ca să clarific câteva lucruri... sincer mai mult pentru mine personal. Încerc să nu fac o serie de mulţumiri demne de discursurile Oscar, probabil v-aţi amuza voi şi toată familia mea. Deşi mă strofoc să fiu optimistă şi detaşată de toată smiorcăiala de sfârşit de liceu, am şi eu momentele mele. Dar nu de melancolie, în niciun caz, ci de mulţumire şi recunoştinţă.
În primul rând, prima dată când m-am surprins schiţând câteva rânduri a fost în clasele primare. Nu ştiu câte învăţătoare încropesc o revistă cu elevii... De fapt, astea sunt lucruri intime, care nu se spun la presă, nu? Vreau doar să-mi arăt public afecţiunea şi recunoştinţa pentru Victoria Katană, învăţătoarea mea, care şi ea încheie, odată cu mine, un capitol al vieţii - cariera de DASCĂL. Şi este printre puţinii pe care i-am cunsocut şi pe care i-aş putea numi aşa. Este prima dată când menţionez aici numele unui profesor, deşi de-a lungul acestor patru ani mulţi s-au simţit vizaţi, ba chiar mi-au atras atenţia. Pentru că trebuie să recunosc, toată treaba asta cu "Obiectiv Junior" a fost o aventură care m-a costat mult, nu e chiar aşa uşor să înveţi să nu te laşi niciodată influenţat decât de propriul sistem de gândire, bun sau rău, dar propriu. M-a costat mult în sensul că m-am obligat să-mi asum responsabilitatea. Şi încă multe alte schimbări au avut loc, dar nu vreau să fac liste.
Ar fi mult prea lungi. Dar cele mai profunde amintiri din perioada liceului s-au desfăşurat în cadrul acestei pagini. Sunt de părere că toate lucrurile au un scop şi momentul cel mai preţios e atunci când afli care e. Mă bucur acum că Marian mi-a spus: "Hai să facem ceva fain", atunci când am bătut la uşa redacţiei şi am zis "Vreau să scriu". Ce-o fi fost în capul meu!? Acum realizez: mi-a trebuit ceva curaj şi inconştienţă... mă credeam aşa mare artistă? Marian, probabil nu ştii că poeziile pe care ţi le-am adus atunci ca "dovadă" erau scrise într-o zi, doar pentru că aşa auzisem că eşti... scriitor. De fapt, eu nu am scris niciodată poezii aşa, de amorul artei...procesul în sine nu mi se potriveşte. Dar a mers şi azi mă consider cu adevărat norocoasă că am descoperit scopul acestei "întâmplări". În fond, liceul meu acesta a fost. Spun asta cu riscul de a deranja mulţi dascăli deosebiţi. Însă doar aşa am avut ocazia să stau faţă în faţă cu viaţa, cu minunile şi idioţii ei, să fiu mândră şi frustrată chiar că trăiesc în Brăila, uneori mulţumită că cineva "mă citeşte", alteori nervoasă că trăiesc într-un oraş de gogomani, vorba lui Caragiale. M-am simţit mare când am fost criticată pentru asprimea mea, inexplicabilă pentru o puştoaică de liceu, nu? Până la urmă, a fi indiferent e uşor.
Aş putea spune că "Obiectiv Junior" a trecut prin mai multe etape, de la cea siropoasă până la cea tăioasă. Într-adevăr, curaj le-a trebuit şi celor de la "Obiectiv" să lase pe mâna noastră o pagină întreagă, săptămânal, şi mă bucur să văd cum o nouă serie de tineri se formează. În fond, "Obiectiv Junior" e tot o şcoală, una care schimbă programa zilnic, una care îţi spune verde în faţă care îţi e poziţia, unde-i "buba" şi ce-i de făcut. Când cineva nu îţi e părinte ori profesor, dar te pune la treabă "de om mare", atunci chiar creşti.
Ei bine, sper să mai am ocazia să mai ţin un astfel de "discurs" şi peste un an, doi, trei...la vreo festivitate marca "Obiectiv Junior". În care să pot să spun mult mai multe, să îmi dau seama că dacă nu scriam, probabil că acum eram un elev disperat care învăţa comentarii la română pe de rost, fără să se amuze când rememora zilele "încinse" la redacţie sau ..." Ruxandra, ce-i cu titlul ăsta?".
