Încă un an. Poate decisiv

Aşa au trecut 22 de ani în care am tot visat la un sistem medical mai bun, la un stat care să-şi respecte cetăţenii, pe care să nu-i mai lase să cerşească mila publică atunci când un copil bolnav are nevoie de vreo operaţie complicată prin străinătate. Am tot visat la politicieni care să aibă măcar simţul măsurii atunci când jonglează cu bani publici şi îi îndeasă în conturile proprii. Sau la guvernanţi care să acorde învăţământului importanţa cuvenită. Sau la o justiţie cu adevărat dreaptă. Am tot visat la o viaţă decentă, fără măcar să ştim exact ce înseamnă asta. Am tot sperat autostrăzi, investiţii străine, politici economice gândite. Am aşteptat bun-simţ în politică, în economie, în educaţie, în sănătate, în administraţie, în societatea civilă. Am aşteptat degeaba, iar milioane dintre noi au plecat să-şi trăiască visul pe alte meleaguri.

Între timp, România şi-a pierdut respectul de sine. E tot mai rea, mai pusă pe harţă, tot timpul iritată şi cu nervii la pământ. A devenit o ţară stresată, gata să sară la bătaie de la o privire mai urâtă. Pe de altă parte, se lasă tot mai uşor prostită şi e gata să se vândă pe nimic, pentru o sticlă de ulei şi un kilogram de zahăr, puse într-o găleată colorată politic.

Aşa au trecut 22 de ani şi tot aşa urmează să treacă şi 2012. Un an în care vom spera, poate, la intrarea în Schengen, la alegeri mai puţin scandaloase, la ieşirea din criză, la un leu mai puternic sau la nişte kilometri noi de autostradă pe care să putem pleca mai repede din ţară. Un an care, aproape sigur, nu va aduce nimic nou pe meleagurile româneşti. Vom avea aceleaşi probleme ca şi anul acesta, anul trecut sau de când ne ştim, aceeaşi lipsă de perspectivă, aceleaşi aşteptări de la alţii şi o uriaşă blazare.

Cu siguranţă, atunci când vom învăţa să nu mai fim atât de blazaţi şi să nu-i mai lăsăm pe alţii să ia decizii în numele nostru vom putea spera cu adevărat că vom avea un an mai bun. Altfel nu ne rămâne decât să aşteptăm, liniştiţi, sfârşitul lumii. Doar e 2012!