De aproape un an, blatul de la fereastra din bucătărie este biroul meu. Camera pe care inițial am amenajat-o ca spațiu de lucru e perete în perete cu camera copilului. Și cum orele lui de școală coincid cu perioada din zi în care și eu trebuie să fiu vorbăreață – telefoane, ședințe, întâlniri pe zoom, evenimente – ne deranjam cumplit unul pe altul.
La început, mă retrăgeam doar la nevoie, apoi, de atâtea ori m-am refugiat pe blatul acela, încât, pe nesimțite, bucătăria a devenit biroul meu. Și nu numai. Căci, tot de un an încoace, bucătăria este și locul în care zi de zi mă întâlnesc cu prietenii, cu rudele, cu foștii colegi. Dimineața la o cafea sau seara la un suc, minute frumoase în care ne povestim, pălăvrăgim, ne lăudăm cu copiii, ne plângem de una, de alta.
Tot universul meu încape acum în cei câțiva metri pătrați. De cele mai multe ori, nici nu bag în seamă ”peisajul”, câtă vreme am liniște, net și un scaun confortabil, poftă și inspirație pentru scris să fie! Alteori însă, simt cum toți pereții aceia mă strâng, că totul în jur devine mic, strâmt, copleșitor. Și mi se face un dor nebun de oameni, de drumeții, de parcuri, de zumzetul de la terase.
E normal să fie așa! La urma urmei, suntem ființe sociale, creierul nostru așa este programat – să funcționăm și să evoluăm împreună, în turmă. Și chiar dacă avem acces la social media, conferințe video sau muncă de la distanță (pe care în anii anteriori ne-o doream cu atâta ardoare), nu putem ignora modul în care pandemia ne-a schimbat obiceiurile și rutinele și ne-a impus o serie de constrângeri.
Evident, fricile noastre actuale vin din multe alte surse, nu doar teama de îmbolnăvire, ci și de sărăcie, de eșec, grijile pentru cei dragi, renunțările, amânările etc, nu e simplu să gestionezi toate emoțiile acestea. Dar, categoric, sursa principală de neliniști este singurătatea.
Totuși, ”Trăim în lumea pe care mintea noastră o creează”, spunea, în urmă cu ceva vreme, prof. dr. Leon Zăgrean, șeful Disciplinei de Fiziologie și Neuroștiințe din cadrul UMF Carol Davila din București. Asta înseamnă că avem resurse interioare cu care să ne învingem fricile și angoasele. Trebuie doar să încercăm să găsim propria modalitate care să ne reechilibreze mintea și starea. Eu, de exemplu, recunosc, de câte ori simt că izolarea mă copleșește, mă gândesc la ce mi se părea super stresant înainte. Adică, la toate acele drumuri lungi spre casă, în care stăteam minute în șir la un semafor sau blocată în trafic, la duminicile acelea geroase în care așteptam și câte 35 – 45 de minute un autobuz Braicar care să mă ducă la serviciu ori la toate celelalte zile în care, în aceleași autobuze ticsite și urât mirositoare, simțeam că timpul se oprește în loc. Îmi amintesc toate serile în care parcă nu mai terminam niciodată treaba, dar și de desele momente în care mă simțeam acasă musafir.
Habar n-am dacă e-n regulă așa, dar câtă vreme asta mă liniștește, de ce nu! Încercați și voi să vă găsiți o centură de siguranță de care să vă agățați de fiecare dată când simțiți că totul se prăbușește în jur. Iar dacă n-o găsiți, nu mai stați pe gânduri: apelați la ajutorul unui psiholog. Mintea este cea mai firavă parte din noi. Iar pentru bolile ei, nu va exista vreodată vreun vaccin!
