Încet dar sigur, ne îndreptăm către o perioadă care ar trebui să încheie un episod cenușiu din viața noastră. În urmă cu an asistam neputincioși la “atacul” virusului, fără să știm, nici noi, nici autoritățile, cine este acest inamic invizibil, cât de mult rău poate face, cât va dura lupta împotriva lui.
Ne aducem aminte cât de brutal am fost rupți de viața noastră cotidiană, de obiceiurile zilnice, de pasiuni, de ceea ce ni se părea absolut normal și, cu teamă de foarte multe ori, de sentimentul de incertitudine cu care ne trezeam în fiecare dimineață, sperând că nu e nimic altceva decât o simplă răceală care nu poate fi atât de gravă.
Ne aducem aminte cum au fost primele luni de izolare, cum încercam să ne adaptăm viața la ceva ce nu mai trăisem înainte, de la restricții de circulație, la accesul limitat în magazine, de la ruperea legăturilor cu prietenii, ba chiar cu familia, până la izolarea fizică într-o cameră de apartament.
Ne aducem aminte cum, cu neputință, a trebuit să ne ținem copiii în izolare, cum să le explicăm, mai ales celor foarte mici, “de ce”, cum să gestionăm anxieteta lor ignorând-o pe a noastră și cum ne-am pus deseori întrebarea “cum va fi viitorul lor?”.
Ne aducem aminte cum incertitudinea și haosul creat în societate a dat naștere controverselor, speculațiilor și mai târziu a atitudinii de ură împotriva autorităților, a sistemului de sănătate, ba chiar a medicilor acuzați uneori că “ne omoară cu zile în spitalele covid”.
Ne aducem aminte cum o discuție cu un coronasceptic, neatins în niciun fel, nici el și nimeni apropiat lui, de “virusul imaginar” ne adâncea și mai mult rana în suflet, întrebându-ne retoric de ce nu reușim, împreună, să fim un tot unitar în această luptă.
Ne aducem aminte cum fiecare dintre noi am auzit sau am trăit cu adevărat drama pacientului infectat, a acelui pacient care s-a zbătut între viață și moarte pe un pat de ATI, drama unor oameni care au pierdut ființe dragi lor și care nici acum nu înțeleg “de ce” nu au făcut “forma ușoară” și de ce “tocmai ei”.
Ne aducem aminte cum am asistat la chinul unui sistem de sănătate aruncat aproape cu mâinile goale într-o luptă ce părea la început inegală și cum tragedii precum cele de la spitalul din Piatra Neamț sau Victor Babeș din București ne-au revoltat și ne-au făcut să înțelegem și mai bine mizeria politicienilor autohtoni de ieri și de azi.
Ne aducem aminte, dar oare ce am învățat din această teribilă lecție de viață?
Teoretic pășim acum spre normalitate dar este foarte important să nu ignorăm, să nu uităm că fiecare am plătit un preț, mai mic sau mai mare.
Trebuie să înțelegem ceea ce s-a întâmplat, să discernem fără să ne lăsăm conduși de convingerile și retorica de duzină și dacă am căuta singurul lucru benefic din povestea acestui virus, acesta ar trebui să fie propria noastră schimbare în bine, ca oameni, o schimbare care să ne fi modelat modul de a gândi, percepția asupra binelui și răului, asupra valorilor din jurul nostru – materiale sau nu, să înțelegem că responsabilitatea unui individ nu este un dar personal cu care se naște, ci o virtute pe care și-o poate dezvolta. Și doar astfel, fiind cerebrali, responsabili, dezbrăcând haina egoismului și îmbrăcând-o pe cea a altruismului, putem spera într-un “mâine” mai bun.
Îmi place să cred că mulți, foarte mulți dintre noi am reușit această schimbare și că avem acum toate motivele și capacitatea să facem o lume mai curată, pentru noi și pentru viitorul celor mici.
