Mâine, la mitingul celor din Învăţământ, anunţat în Capitală, sindicaliştii se aşteaptă la 10.000 de protestatari. Va fi de mirare dacă vor fi măcar jumătate, aşa cum s-a întâmplat la celelalte. Îndemnul adresat părinţilor şi studenţilor, de a li se alătura cadrelor didactice care vor protesta, s-ar putea să nu primească niciun răspuns. Unde sunt sindicatele din anii '90, care reuşeau să scoată numai la Brăila, în faţa Prefecturii, cam tot atâţia sindicalişti câţi ies acum la Bucureşti, în faţa Guvernului? Răspunsul este simplu: lipsa de unitate, interesele ascunse, înţelegerile cu Puterea ori cu Opoziţia, făcute de unii lideri sindicali, au subminat forţa sindicatelor şi încrederea de care se mai bucură acestea chiar şi în rândul membrilor săi. Sindicatele au acţionat până acum dezbinat: pe confederaţii, pe sectoare de activitate... N-a existat o acţiune comună, la care să participe nu doar bugetarii. Nu a existat un apel către toată populaţia ţării - angajaţi din sectorul privat, şomeri, pensionari, mici întreprinzători. Aşa, toată lumea se declară a fi nemulţumită. Ca să nu mai vorbesc de opoziţie, care nu a avut curajul - sau interesul - să-şi cheme simpatizanţii la un miting... dacă or mai exista. De fapt, toate aceste proteste timide dau un alt fel de semnal: că, de fapt, prea puţini sunt cei cu adevărat nemulţumiţi. Am văzut la unul dintre mitingurile sindicale oameni disperaţi, cu lacrimi în ochi, care îşi strigau neputinţa în faţa guvernului. Dar pe cine interesează faptul că cineva din mulţime a ajuns într-o situaţie fără ieşire, cu salariu de 600 de lei, cu doi copii, soţ şomer şi rate la bancă? Sunt o grămadă ca respectiva, mai ales în mediul privat, ar spune mulţi, pe care nu îi plânge nimeni. Nimic mai adevărat. Însă astfel de drame personale sunt tot mai multe, iar încetul cu încetul se vor transforma în drama a zeci, sute sau chiar milioane de oameni. Oameni care tac, care se mulţumesc să aştepte să li se rezolve problemele de la sine sau oameni care îi aşteaptă pe alţii să le strige nemulţumirea. Ca o comparaţie, în Franţa, protestele împotriva creşterii vârstei de pensionare au scos în stradă două milioane de oameni.
Nu, nu îndemn la o revoltă, la schimbarea guvernului cu forţa sau alte asemenea - ultimele lucruri de care ar avea nevoie România acum. Dar cred că populaţia, cea reprezentată vremelnic de unii în funcţii de decizie, care-şi arogă dreptul de a lua decizii în numele a 20 de milioane de români, trebuie să-şi facă auzită vocea. Asta dacă chiar are ceva de zis.
