Din motive ce ţin mai mult de un abecedar al absurdului decât de presupusa incompetenţă a acestuia. De exemplu, iată trei motive pentru care Theodor Paleologu este considerat un "element dăunător" instituţiei pe care o reprezintă: dincolo de faptul că poate face acordul dintre subiect şi predicat fără a-i da sângele pe nas, îi place Machiavelli, se plimbă pe bicicletă îmbrăcat la patru ace şi, atenţie!, piesa de rezistenţă, odată a comis păcatul de a purta un costum cu un număr mai mare. Jenant, nu? Veritabilă amanetare a rasei mioritice! Mă întreb oare cum de le-a scăpat din vedere şi faptul că pantofii ministrului au ceva din luciul molarilor lui Bin Laden, că umbra sa e puţin cocoşată ca o găinuşă ungurească şi că, de obicei, când vorbeşte i se vede în gură o bucată roşie, apoasă şi lunguiaţă, de carne, care, din câte-mi aduc aminte, aici pe Pământ, se numeşte limbă şi are proprietăţi speciale: ajută, când ţi-e lumea mai dragă şi infernul mai patriotic, să-ţi dai foc la valiză rostind o profanare celebră: "Nu sunt de acord cu asta!".
Acum ceva timp, Theodor Palelogu a fost din nou scos la eşafod. De data aceasta din cauza discursului pe care l-a ţinut după tăierea unei panglici. Discurs în care a declarat, cu o doză certă de umor, că tăierea fiecărei panglici este întotdeauna pentru acesta un motiv de relaxare şi de sinceră apreciere a unei munci antemergătoare, ironizând astfel unele din puţinele "datini" incoruptibile ale politicianului român. Urmarea? Surle şi trâmbiţe. Un post cu multe antene. Talk-show. Justiţie nedigerată şi mimici de cavaleri înfometaţi. O gaşcă de analişti politici, indignaţi, lătrând şi gesticulând ca la un festin pecerist, doar pentru a ţine isonul unui moderator cu frunte bombată, parfumat şi sensibil, să-i zicem domnul G., îl cunoaşteţi, agitat la culme şi repetând întruna ca o placă zgâriată: "domnii mei, este inadmisibil aşa ceva!".
Vă garantez că ironia a fost la mintea găinii. Una evidentă, şi nu dorinţa irepresibilă de-a pune coarne electoratului. Însă domnul G. are 100% dreptate! Într-adevăr, este inadmisibil ca într-o ţară în care Codul Penal seamănă cu o epigramă scrisă de Vanghelie şi recitată de Păunescu să nu vrei să tragi cetăţeanul în piept, să fi depăşit demagogia brigadierului artistic, să nu zâmbeşti cu buzunarul plin de cadavre precum Iliescu, să nu deţii "r"-ul ciudos al lui Geoană şi ţâfna de micuţ Napoleon a lui Boc, să ai minte, să te ducă mintea şi, poate cel mai grav, să fii fiul unuia dintre puţinii intelectuali de spirit din întreaga istorie a României, şi anume Alexandru Paleologu. Un nume care, prin înalta lui ţinută morală, a fost mai mult incomodat decât tolerat la vremea lui. Ce s-o mai lungesc atâta! În prezent, Theodor Paleologu deţine absolut toate premisele pentru a fi considerat un aprig "duşman al poporului", un papă-lapte ori un ciumat cu ac la cravată care nu vrea altceva decât să-i fure românului dezacordul de la gură. Da, admit, domnul Paleologu îmi este simpatic. Dar nu din raţiuni doctrinare, ci pentru că pur şi simplu este unul dintre rarisimii politicieni fără metafizică de recidivist. Şi nu e puţin lucru! Numai că oricât ne-ar apuca tahicardia, furia şi obşteasca datorie de-a fi în slujba scârbei, din păcate aceasta rămâne singura noimă a oricărei societăţi postcomuniste (a o numi democrată e o miopie franţuzească): dacă respingi şparlitul, te judecă moliile.
