Unul din cele mai importante evenimente muzicale din România ultimelor două decenii este, fără îndoială, Concursul Internaţional de Canto „Hariclea Darclée". Brăila găzduieşte un concurs care, iată, la a XX-a ediţie a intrat temeinic în conştiinţa publică şi atrage spectatori de pretutindeni, se impune prin marea calitate a actului artistic, selectează, impune şi susţine valori. Cu alte cuvinte, cultivă cu mare rigoare ofensiva împotriva a ceea ce, în domeniul muzical, e subcultură, improvizaţie, kitsch şi moft. Într-o vreme în care gusturile în materie de muzică au devenit îndoielnice până la prăbuşire, a ţine coarda bine strunită pentru a scoate vibrare pură este performanţă rară, chiar dacă s-ar întâmpla o singură dată. Dar când se întâmplă de douăzeci de ori? Să ai puterea să fii egal în exigenţe de la prima la ultima ediţie este, deja, o mare performanţă.
Concursul Internaţional de Canto „Hariclea Darclée" este o amplă construcţie spirituală care în timp va rodi prin prestigiul concurenţilor. La temelia lui - să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului - stă temeinic, cu o abnegaţie căreia cu greu îi poţi găsi pereche în aceşti ani, nu doar în România ci şi în lume, soprana Mariana Nicolesco.
Cea mai mare lecţie pe care ne-o dă Mariana Nicolesco este puterea de a construi durabil pe nisipul românesc. Concursul de canto gândit, organizat şi desfăşurat sub bagheta sa este el însuşi o construcţie simfonică - să acceptăm că există şi o simfonie a managementului actului artistic ! - în care fiecare „notă", fiecare nuanţă, fiecare ton se exprimă la timp şi deplin, într-o armonie niciodată întâmplătoare, în care şi accidenţii sunt studiaţi până la rafinament.
Mereu am admirat această mare putere de a sta la pupitru, de a veghea încordat activitatea unei orchestre imaginare, uşor rebele - public, invitaţi, organizatori - la care, fie şi un oarecare element disfunct ar strica armonia întregului.
Vorbim destul de des despre concursul de canto, dar cred că din când trebuie să reactivăm engramele celor interesaţi de fenomenul muzical şi să reamintim datele esenţiale ale celei care a fost, la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, cea mai mare soprană a lumii: Hariclea Darclée.
În 1939, la câteva luni de la stingerea marii artiste, un tânăr publicist brăilean, Nicolae Haralambie Carandino, publica prima carte care rezuma destinul artistei: „Viaţa de glorie şi de pasiune a marii cântăreţe Darclée". A doua ediţie, cu un titlu uşor schimbat - modifică doar accentele: „Darclée. Viaţa de glorie şi de pasiune a unei mari artiste" - apare în 1995, la prima ediţie a concursului. Cartea lui N. Carandino este prima evocare în spaţiul românesc a enigmaticei Darclée „un destin epic, cum de la Cantemir şi de la spătarul Milescu n-a mai fost altul în valea Dunării".
Cartea lui N. Carandino este o biografie uşor romanţată. Mai ales în epoca interbelică a existat nu doar în literatura română, ci în toate literaturile europene o cultură a biografiei marilor personalităţi. Era un tip de curiozitate, se căuta febril şi inutil reţeta genialităţii. Cititorii fideli acestui tip de literatură căutau acel element de taină, pulsatil şi enigmatic, prin care o personalitate unică şi irepetabilă este smulsă de destin din vulg şi înălţată pe treptele gloriei. De cele mai multe ori aceste cărţi sunt „povestea unei vieţi" scrisă, de regulă, din perspectiva operei.
A rezultat o specie literară de duzină, dar şi cu câteva celebre realizări. La noi, capodopere sunt biografiile scrise de G. Călinescu despre M. Eminescu şi I. Creangă. Au rămas până azi modele ale genului chiar şi în plan european. Cartea lui N. Carandino este, în ordine istorică, ultima biografie a unei personalităţi explicată prin propriile resurse. Vor veni anii comunişti în care biografiile - destule în epocă ! - erau condiţionate sever de factorii istorici sau sociali.
Ceea ce îmi place la orice relectură sau frunzărire a cărţii „Darclée" este fineţea cu care N. Carandino dezghioacă devreme semnele biograficului şi identifică în mici manifestări, adesea banale, vocaţia care triumfă, adesea în forme violente.
Chemarea vocaţiei devine o putere care iese omului în cale, îi ademeneşte fiinţa pe căi lăturalnice, o abate ca pe vânat din calea banală şi efemeră pe căi necunoscute, o chinuie, o supune, o disciplinează şi o duce spre ceva nebănuit iniţial.
Cartea lui N. Carandino are un vădit caracter epic, adesea cu mici intarsii lirice. Este evidentă dorinţa de a reface atmosfera familială de epocă, de formare a marii artiste. Până să apeleze la mărturia cronicii muzicale din presa vremii, din Bucureşti dar mai ales din Paris, Milano, Lisabona etc. N. Carandino foloseşte ... povestea, adesea cu efecte miraculoase.
Adevărul este că numai un grec iniţiat în tainele filozofiei tragicului putea intui forţa destinului care s-a exprimat prin Darclée. Până la folosirea cronicilor muzicale totul este dedus, intuit, povestit. Nenorocul a făcut să nu avem păstrate matriţele cu vocea Haricleei. Mai mult ca sigur N. Carandino a cunoscut-o pe Darclée în ultimii ei ani, din Bucureşti. Dacă ar fi să evocăm aceşti ani, ar trebui să mai spunem o dată povestea absurdă a ignoranţei la români... Cea care a dominat un sfert de veac scenele de operă din toată lumea, a umplut marile săli de spectacole, a fascinat personalităţile vremii şi a provocat imaginarul superlativelor cronicarilor muzicali se retrage în 1936 la Bucureşti. A dorit să sfârşească în pământul natal. Pierduse toată averea. A locuit aproape trei ani în micul hotel de la răscrucea Căii Griviţei cu Polizu. Hotelul cred că mai e şi azi, prăfuit, dărăpănat şi părăsit.
În ultimele luni a fost internată la Spitalul Filantropia. S-a sfârşit în 12 ianuarie 1939. Avea 79 de ani. Serviciul funerar a fost efectuat de Ambasada Italiei. Primise cândva de la regele Carol I medalia „Bene Merenti". Când dadea spectacole în România cronicarii o numeau cu mândrie „privighetoarea din Carpaţi". Şi totuşi, în începutul de an tulbure 1939, nimeni din administraţie nu a ridicat un deget. Păcatul originar al ignoranţei la români este o cumplită poveste şi o umilitoare neputinţă! De aceea şi cu atât mai mult gestul sopranei Mariana Nicolesco de a aduce şi de a impune acest concurs de canto la Brăila trebuie văzut ca un gest recuperator.
Credem, deşi până acum nu am avut acces la documente, că N. Carandino a avut lungi „întreţineri", cum spun francezii, cu Darclée, în ultimii ei ani de viaţă. Mai ales în prima parte sunt sugerate memorii ... indirecte. Sunt povestite întâmplări din copilărie, amintiri tainice, onirii de adolescentă, anii de pension, viaţa de familie. Dacă partea a doua, după debutul sub bagheta lui Charles Gounod pare a se reconstitui relativ uşor din surse publicistice, prima parte rămâne o frumoasă poveste.
... În primele zile de vară ale anului 1860, Ion Haricli, mare moşier din Turnu Măgurele, vine la Brăila pentru treburi legate de comerţul cu cereale. În călătoria cu vaporul îşi ia şi nevasta, aflată în preajma sorocului celei de-a patra naşteri. Într-un han din Brăila, în 10 iunie, se naşte în familia Haricli o fetiţă. Tatăl ar fi vrut să fie băiat. Dar pentru că aşa a fost să fie, îi dă numele feminin al familiei: Haricleea. Doi copii îi muriseră. Mai avea o fată căreia un destin ciudat o sortise muţeniei. Ceea ce destinul nu oferise uneia, va oferi cu vârf şi îndesat celeilalte: glas divin. Familia Haricli are evidente rădăcini sudice. La jumătatea veacului al XIX-lea, Ion Haricli era unul din cei mai bogaţi boieri din zona Deliormanului. Soţia, Maria, avea, de asemenea, rădăcini orientale, se trăgea din familia Aslan, cu înrudiri voievodale. Un capitol de rezistenţă al cărţii este dat de prima parte care reconstituie viaţa, atmosfera conacului boieresc din Valahia, pe la jumătatea veacului al XIX-lea. Viaţa la conac era o împletire subtilă de reguli occidentale, de ordine eficientă şi muncă dar cu momente de „chef" oriental, de lenevire şi joc. În slava stătătoare a Valahiei de la 1850, conacul lui Haricli avea stil: mobile de lux, oglinzi veneţiene, pian, guvernantă nemţoaică. Boierul Ion Haricli ilustrează o aristocraţie rurală pe care romancierii români nu a văzut-o niciodată cu ochi buni. A funcţionat ba miopia dulceagă a lui Duiliu Zamfirescu, ba severitatea rece a lui Rebreanu, ba galeria cu umbre caricate a lui Petru Dumitriu. Mereu a rezultat un produs al prejudecăţilor sociale şi mai nimic în ordine spirituală care, în mod cert, a fost. O lume aşezată pe legi străvechi, fără acea calicie arendăşească de rangul doi, este lumea în care s-a format mai întâi micuţa Hariclea.
Când copila împlineşte anii de şcoală, familia are de ales, pentru o educaţie aleasă, între Paris şi Viena. Pentru că era mai aproape şi mai uşor de ajuns cu vaporul, familia alege pensionul vienez. Aici Hariclea va învăţa vreme de opt ani, alături de alte fete din aristocraţia imperială, toată seria „virtuţilor casnice": spirit de ordine, reguli de bună creştere, deprinderi gospodăreşti, arta de a trăi în înalta societate. Acum începe să se înfiripe harul. Vocea fetei din Valahia nu trece neobservată. Începe să fie fascinată de muzică. Mai întâi merge la un concert al Adelinei Patti, care juca în „La Traviata". Viena hrănea cu himeră firea Haricleei. Era limpede: „Dumnezeul geniului a sorbit-o din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar", cum scria cam tot atunci, şi tot la Viena, adolescentul Eminescu în încercările din „Geniu pustiu". Viena rămâne pentru Hariclea locul de formare şi de revelaţie a destinului. Oraşul acesta are acea putere rară pe care, pentru români, nu o mai are niciun alt oraş: puterea de a le descoperi izvoarele vocaţiei. De la Eminescu şi Maiorescu la Blaga, Viena este acel loc în care românii învaţă să nu mai imite forme occidentale, ci să descopere în ei înşişi forţele nebănuite ale unei creativităţi de valoare universală. Hariclea Haricli se adaugă seriei.
Când fata împlineşte douăzeci de ani familia hotărăşte să se mute la Bucureşti pentru a-i uşura şi desăvârşi uceniciile. În saloanele vremii vocea ei plăcea foarte mult, dar nimeni nu bănuia forţa extraordinară a geniului. Chiar dacă Bucureştiul de la 1880 nu era o capitală a muzicii, totuşi, în salonul regal unde Hariclea era admisă ,exista o elită veritabilă.
Alegerea celui care-i va fi soţ este o primă formă de exprimare a personalităţii fetei. Deşi mama dorea să o mărite cu un Mavrocordat vârstnic şi bogat, care să-i asigure un trai tihnit, Hariclea hotărăşte altfel. Se mărită cu Iorgu Hartulary, ofiţer de artilerie, viteaz în Războiul de Independenţă, decorat cu „Virtutea militară". Iorgu „nu avea altă avere decât sabia", notează uşor ironic N. Carandino. Începe în viaţa tinerei soţii o perioadă specială, plină de evenimente neaşteptate, pe care N. Carandino le evocă în detalii pe care nu le putea avea decât din confesiunile divei. Unele ţin de atmosfera de familie, altele, de anecdotică pitorească. Iorgu se dovedeşte a fi un cartofor împătimit şi fără noroc. De mai multe ori pierde „averea lichidă" a familiei. Scene viforoase în familie se vor fi petrecut, fără îndoială. De cele mai multe ori, ceea ce risipea Iorgu completa Ion Haricli. Ca tânăr ofiţer, soţul este detaşat la Tulcea, Brăila şi Iaşi. Lumea bună a Brăilei - marile familii Sulioti, Pana, Cavadia - o primeşte cu încredere. Tot aici debutează pe scena teatrului. La Iaşi, de asemenea, se integrează protipendadei. Nici la Brăila şi nici la Iaşi Iorgu nu a înţeles nimic din destinul celei care îl iubea.
În provincia românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea Hariclea ducea o existenţă fără ecou, în spaţii claustrante. Aici fiinţa, dacă nu se stinge, se sufocă sau ajunge să ia culoarea gri a mediului. Existenţa Haricleei este bovarică. Patima „cartoforicească" a soţului ruina lent dar sigur familia. Sunt ani goi, dublaţi, ca un recul salvator, de dorinţa de a evada prin artă. Nu avem în literatura română decât o singură experienţă umană pe măsură: a scriitoarei Hortensia Papadat Bengescu. Asemănările de destin dintre cele două mari personalităţi de anvergură europeană sunt izbitoare. Tot acest sentiment al pustiului devine energie de nestăvilit într-un suflet pur, aprig, sufocat de real, dar însetat de ideal.
Acesta e momentul cheie al destinului Haricleei. Ca prin minune se trezesc în ea energii nebănuite, acumulate, amânate. Tot ceea ce părea că o va pierde, de fapt o întărăşte. Ea este adepta unei „soluţii eroice", singura care să o scoată din sărăcie. Alege, pentru afirmare, Parisul. Este ora ei astrală. Păruse resemnată şi împăcată. Imaginea însă era înşelătoare. În realitate acumulase energii pentru încordarea arcului. Avea ceva de Rastignac valah în ipostază feminină, care ar fi putut spune, ca-ntr-un roman de Balzac, de pe colina Pére - Lachaise, o ameninţare şi o provocare: „Acum între noi doi, Paris!" În fond, scrie N. Carandino, avem de-a face cu „un geniu înnăscut care nesocoteşte uceniciile". Se aruncă în luptă şi, cum se întâmplă, norocul îi ajută pe cei curajoşi. Urmează cursuri de canto, caută recomandări. O ascultă din întâmplare directorul Operei din Paris şi o recomandă lui Charles Gounod pentru rolul Julietei din opera „Romeo şi Julieta". La audieri obţine „bilă albă pe toată linia". Gounod chiar glumeşte: „Dacă vocea omenească ar fi palpabilă, aş lua dintr-a dumitale pentru a face tartine, pe care să le gust mereu!". Tot Charles Gounod îi caută un pseudonim de seamă. De la „dHariclée" ajunge, „rotunjind franţuzeşte" la Darclée, nume uşor exotic, dar care va numi, cel puţin pentru un sfert de veac, cea mai mare legendă a muzicii de operă.
Va debuta în rolul Margaretei, în „Faust". Bătrânul Gounod îi acordase rolul cu toată încrederea. În câteva zile Darclée devine o glorie a Parisului. Adelina Patti, cea care, în anii de la Viena, o fascinase în „La Traviata", vine la Paris. Dintr-o conjunctură, Darclée preia rolul Julietei. Adelina Patti avea acum o înlocuitoare pe măsură. Tensiunea dramatică din piesa lui Shakespeare devine, în cronicile vremii, disputa dintre „Patti - leţi" şi „Darclée - gii". Astfel începe marea legendă. Va dura un sfert de veac, până în preajma primului război mondial.
