Această femeie s-a născut cândva, undeva, nu contează. Primele ei amintiri sunt legate de imaginea unui tată furios, cu o palmă mare şi grea, care lăsa urme adânci, şi a unei mame veşnic cu ochii în lacrimi. La început plângea şi ea, până când, la un moment dat, a înţeles câtă satisfacţie îi oferea brutei chipul ei transfigurat de durere. Şi atunci a decis să nu mai plângă niciodată. Şi nu a mai plâns. Nici de durere, nici de deznădejde. De teamă ca lacrimile să nu-i fie înţelese greşit, a refuzat să plângă si de bucurie, si s-a închis într-o carapace de nepătruns, şi nimeni, niciodată, nu a ştiut ce gândea cu adevărat acel copil timid şi tăcut. Nu s-a arătat impresionată nici de prima păpuşă primită în dar, nici de prima zi de şcoală, nici de primul fior al dragostei. S-a căsătorit doar ca să scape de calvarul de acasă şi a devenit mamă fără ca propriul soţ să se întrebe cine este femeia intrată în viaţa lui, ce vise avea sau ce îşi dorea cu adevărat. A catalogat-o drept o femeie dură, puternică, care niciodată nu s-a lamentat, care niciodată nu a fost impresionată de ceva, o femeie care niciodată nu a plâns. Şi atât. Avea o femeie în casă, era suficient. Prima palmă a primit-o chiar din primul an de convieţuire. Dar nu a comentat, poate că, într-adevăr fusese vinovată. Nu a comentat nici la doua, nici la a treia, iar violenţa a devenit ceva obişnuit. Să reacţioneze? Nici vorbă! Unde să se ducă, din ce să trăiască, ce-ar zice lumea? Când s-a născut copilul, comportamentul de stăpân incontestabil al soţului era deja împământenit. Certurile, reproşurile, jignirile erau cotidiene. Dar nu a plâns şi nu s-a plâns niciodată. A dus singură pe umeri crucea aprigă a destinului. Anii au trecut, copilul a plecat la casa lui, şi odată cu el a plecat singura ei alinare, singurul motiv care o mai ţinea în viaţă. Rămasă singură, s-a privit în oglindă şi a văzut un chip îmbătrânit, cu părul alb şi ochii trişti. Ce mult îi semăna mamei! Şi, copleşită, pentru prima dată după foarte mulţi ani, a plâns.
În primele 3 luni ale acestui an, la Brăila au fost înregistrate 110 cazuri de violenţe în familie, în 90% din ele victimele fiind femei şi copii. Acestea sunt cazurile raportate, în realitate doar Dumnezeu ştie câte or fi - chiar şi după aproape 20 de ani de democraţie, puţine victime au curajul să-şi denunţe agresorul. Ce le opreşte pe aceste femei să lupte pentru dreptul la o viaţă normală? Teoretic, nimic. Practic, extrem de multe lucruri, de ordin moral, psihologic, financiar, ba chiar de siguranţă şi securitate fizică. Odată decisă să facă un asemenea pas, femeia are o singură soluţie - să lupte singură. Iar multe dintre ele nu au nici puterea, nici voinţa să o facă. Pentru că, trist dar adevărat, societatea nu face mai nimic pentru a le ajuta, pentru a le încuraja să iasă din mocirlă. Nu am dreptate? Gândiţi-vă ce s-a făcut concret, la Brăila, de exemplu, în cei 6 ani care s-au scurs de la aprobarea Legii nr. 217, pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Mai nimic. În 6 ani au fost înfiinţate doar două centre de adăpostire a victimelor, care oferă găzduire pe termen scurt şi pentru un număr limitat de persoane.
Poate şi pentru că suntem prea săraci. A smulge o femeie dintr-un asemenea coşmar, înseamnă să-i asiguri un pat în care să-şi odihnească trupul zdrobit, o farfurie cu mâncare pentru ea şi copiii ei, înseamnă personal specializat în consiliere, pază şi multe alte cheltuieli iminente. Pe scurt, resurse financiare importante, de care, cel puţin autorităţile brăilene nu au dispus niciodată.
