Cândva în top 10 judeţe cu cele mai periculoase clanuri interlope, sau în top 10 cu cele mai nesigure zone din ţară, ori colorată cu roşu aprins pe harta fricii în România, Brăila, de la Terente şi Codin încoace a fost şi încă este cunoscută drept oraşul cuţitarilor. E celebră deja pe internet din punctul acesta de vedere, la fel de celebră ca şi expresia “Nu eşti din Brăila dacă n-ai cuţit” în... cameră, poşetă, sacou, portbagaj etc. E cruda realitate, nu are sens s-o facem pe mironosiţele, melanjul acesta de naţii, de culturi, de etnii, plus poziţionarea (port la Dunăre pe o rută importantă de comerţ naval), pe lângă faima de oraş prosper, cosmopolit, boem, a adus şi reversul – criminalitatea. Prostituţia, proxenetismul, contrabanda, cerşetoria, exploatarea au făcut dintotdeauna parte din peisajul pestriţ al Brăilei şi, chiar dacă în ultimii ani se simte o scădere a infracţionalităţii (ultimele rapoarte făcute publice ne situează cam la mijlocul clasamentului), mai e mult până să spunem: “la orice oră din zi sau din noapte, am curaj să merg în orice cartier al oraşului”. Să fim serioşi, sunt încă zone de nepătruns, dacă nu eşti de-al locului sau nu eşti însoţit de cineva din interior. Dar, în mare, de când s-au deschis graniţele spre ţările UE, cel puţin la marea infracţionalitate se simte clar o îmbunătăţire a situaţiei.
În schimb, mica infracţionalitate pare de nestăpânit, găinarii, cocalarii, ciomăgarii, tupeiştii ne dau mai multe bătăi de cap decât ne dădeau cu ani în urmă celebrii interlopi, care, între noi fie vorba, aveau totuşi un cod “deontologic” în ceea ce îi privea pe “civili”. Borfaşii de astăzi n-au mamă, n-au tată, n-au pic de bun simţ. Pot lovi oriunde, oricând, din te miri ce, inclusiv că mergi cu viteză legală prin oraş şi-i încurci, ori că te nimereşti la o terasă vizavi şi le iei aerul – vezi bătăile, ameninţările sau şicanările în trafic, vezi cazul baschetbaliştilor, vezi scandalurile de prin restaurante. Fură, sparg, tâlhăresc, reglează conturi, chiar şi ziua în amiaza mare, în locuri aglomerate (vezi scandalul de la evidenţa populaţiei), ucid chiar şi pentru 10 lei (vezi crima de la Gradiştea), violează, ameninţă şi au un tupeu fantastic. Şi pe bună dreptate nu se mai tem de nimic. L-aţi văzut pe criminalul de la Caracal?! Nu are condiţii în închisoare! Şi câţi ca el! De ce? Pentru că legea le e din ce în ce mai favorabilă. Pentru că drepturile lor, din ce în ce mai multe, trebuie respectate. Pentru că un penal ca Liviu Dragnea li se adresa compătimindu-i cu lacrimi în ochi. Pentru că Poliţia Română nu vrea, nu poate, nu ştie cum să le vină de hac, n-are dotări, n-are oameni, n-are CURAJ, dar, mai ales, MOTIVAŢIE.
Pe vremea lui Codin şi-a lui Terente, “La numele Bacalbaşa, toţi criminalii tremurau. Vestitul Mitu Dorobanţul le venise de hac palicarilor. Sistemul întrebuinţat de fostul poliţaiu pentru a aduce liniştea în cartier era următorul: individul acuzat de scandal, bătae, înjunghere, afară de darea lui în judecată, era preumblat prin oraş, bătându-se tarabana la răspântii de strade, în pieţe, în părţile unde oraşul era mai populat, acolo convoiul se oprea şi Mitu Dorobanţul aplica inculpatului lovituri cu nuiaua sau biciul pe părţile moi. Tarabana suna, lumea se aduna, iar inculpatul era obligat să zică după fiecare lovitură: «cine face ca mine, ca mine să păţeasc㻓, se povesteşte, cu limbajul specific vremii, în “Schiţe istorice şi administrative din Oraşul şi Judeţul Brăila”, lucrare publicată în 1906.
Aşa erau executaţi bandiţii brăileni în urmă cu 150 de ani!
Acum, nici numele nu li se mai dă pe buletinul de presă al Poliţiei, în curând, cred, nici n-o să ni se mai permită să le facem publice ticăloşiile. Pentru că ei au drepturi. Victimele lor? Noroc că i s-a frânt zborul lui Liviu Dragnea, altfel, până acum, cred că noi, toţi ceilalţi, la grămadă, am fi fost obligaţi prin sentinţă judecătorească comună şi naţională să le cerem scuze public infractorilor pentru simplul fapt că existăm şi respectăm legea.
