Întrebarea de campanie este dacă locul potrivit va fi ocupat de cel mai potrivit om. Obiceiul împământenit la noi, cu precădere în ultimii 22 de ani, demonstrează fără putinţă de tăgadă că o persoană este cu atât mai potrivită (de alţii) să ocupe un loc, cu cât înălţimea funcţiei publice este mai mare. Sigur că şi candidatul trebuie să dea din coate, să arate că merită efortul. Din păcate, nu întotdeauna merită şi locul. S-a văzut asta chiar zilele trecute, la Ministerul Educaţiei, unde fostul ministru recunoştea senin că numele său stă între ale altora pe lucrări plagiate cap-coadă. Alţii i l-ar fi pus acolo, nu el. Premierul a încercat din răsputeri să-l ţină în braţe, dar ruşinea a fost prea mare şi ministrul a cedat, lăsându-l pe şeful Guvernului să suspine pe alte nemulţumiri.
Dar acesta din urmă este prea ocupat să toace bani pe angajări, pe creşteri de pensii şi salarii. Nu că n-ar trebui făcute aceste reparaţii, dar cei care încă mai gândesc limpede se întreabă de unde aceşti bani? Cum de unde? Ia uitaţi-vă cine are mai multe bannere şi afişe electorale! Aşadar, e de unde! Ce contează că după parlamentarele pentru care noul Guvern face toată această campanie pe banii statului, adică ai plătitorilor conştiincioşi de taxe şi impozite, va veni şi factura? Chiar dacă, după ce a acuzat, conform tradiţiei, guvernul precedent şi moştenirea grea, noul premier spune că a găsit şi soluţia: o taxă pe veniturile bugetare mai mari de 10.000 de lei/ lună. Dar câte asemenea venituri sunt? - câteva sute, poate mii, la nivelul ţării. Şi apoi, decât să impună o taxă care mai mult va costa să fie aplicată decât va produce fonduri, mai bine s-ar ţine să reducă consistent lefurile demnitarilor, aşa cum au decis chiar săptămâna aceasta noile guverne din Franţa (cu 30%) şi Grecia (cu 100%). Aceea, da, măsură de solidaritate cu poporul!
Pentru moment, însă, cu toate problemele rezolvate în ţară, premierul râvneşte la un loc pe care până acum îl ocupa preşedintele, cu mai mult sau mai puţin succes. Faptul că prim-ministrul este cu 20 cm mai înalt decât şeful statului şi că astfel ar ieşi, poate, mai bine în pozele de grup nu este, totuşi, un argument potrivit pentru a cere să reprezinte România la Consiliul European, miercurea viitoare, chiar dacă subiectul reuniunii este agravarea fără precedent a situaţiei economice în UE. Pe de altă parte, însuşi şeful Executivului a recunoscut în prima zi după învestitură că economia nu e domeniul său forte şi că ministrul vicepremier de Finanţe explică mai bine deciziile Guvernului în acest domeniu. Şi atunci n-ar fi mai potrivit să-i cedeze acestuia locul la reuniunea de urgenţă de la Bruxelles? Între timp, rămas acasă, premierul ar avea vreme să se gândească la argumente solide care să-l pună în real avantaj faţă de şeful statului pentru unele dintre următoarele Consilii Europene.
Dar argumentele ferme par să fie la mare preţ în ziua de azi, pe măsură ce politicienii au scăzut nivelul mesajelor la un populism şi acela mediocru. E suficient să privim în urmă, la ce s-a întâmplat/ făcut/ acumulat/ obţinut sau pierdut după atâtea guvernări centrale şi locale, ca să-i dai dreptate consilierului guvernatorului BNR, care tocmai a constatat că în România se munceşte prea puţin şi de aici creşterea economică foarte "subţire", uneori chiar negativă. Nimic surprinzător, câtă vreme economiile occidentale au atras mai mult de o treime din populaţia activă a României. Până acum, niciun guvern nu a fost în stare să frâneze fenomenul migrator, iar faptul că acesta a fost sesizat (în sfârşit!) şi la vârful Băncii Naţionale, arată că recesiunea începe să doară. Numai de n-ar deveni cronică, pentru că în România anului electoral 2012 nu va fi aplicat tratamentul potrivit!
Unde mergem?
Se spune că fiecare ajunge să ocupe locul pe care îl merită în societate. Din nefericire, s-au adunat prea multe excepţii.
