De ce, întrebaţi. Deoarece, timp de 70 de zile, Teodor Mărieş s-a aflat în greva foamei. Ce a fost în capul acestui om de-a recurs la o asemenea metodă, întrebaţi. Adevărul. O "chestie" desuetă, ba chiar apanajul absurd al unui mizantrop decerebrat - s-ar grăbi mulţi să-l eticheteze - în ziua de azi, ţinând cont de faptul că, nu-i aşa?, în România anului 2009 asemenea acte de eroism par mai mult a produce ori iritaţie ideologică ori un lung căscat cu miros acru de ignoranţă, decât un ţipăt disperat al solidarităţii.
Teodor Mărieş a cerut desecretizarea urgentă a dosarelor Revoluţiei şi Mineriadei. URGENTĂ! Deoarece, fie că vă vine sau nu să credeţi, aceasta a rămas ultima redută a adevărului istoric care mai poate poziţiona ţara asta pe o anumită axă a moralităţii. Trebuie să înţelegeţi că Teodor Mărieş nu a făcut greva foamei în numele unui capriciu idealist, ci a făcut-o pentru noi, ăştia care ne tot batem cu pumnul în piept cum că am fi membri demni ai societăţii civile şi pentru toţi cei care au murit ciuruiţi în numele unei libertăţi care se usucă de 20 dea ani ca o pată de sânge în zâmbetul sordid-sarcastic al veşnicului "tovarăş" multilateral dezvoltat, Ion Iliescu, şi al "camarazilor" săi.
Cât timp Teodor Mărieş s-a zbătut între viaţă şi moarte conectat la tot soiul de aparate, în presa televizată s-a tăcut mâlc. Televiziunile ori au conlucrat intens, stând cu tunurile pe Băsescu şi "bombardându-i" până şi gestul insignifiant de a clipi ori au fost la un pas de a-i ridica un adevărat "monument mediatic" celui care a fost un veritabil instrumentar de schingiuit suflete: torţionarul Pleşiţă.
Însă, dincolo de toate astea, - într-un mod de-a dreptul miraculos pentru obsesivul surmenaj al justiţiei române - dispunând şi de ajutorul necondiţionat al unei anumite "aripe" a intelectualităţii româneşti, sacrificiul lui Teodor Mărieş a determinat mişcarea unui deget (!). Parchetul General a început predarea dosarelor Revoluţiei la CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului), urmând ca peste câteva zile - oare câte? - să fie predate şi dosarele secretizate. Cel puţin asta este intenţia scoasă la înaintare. Rămâne de văzut dacă va exista şi o finalitate. Dar, mai ales, rămâne de sperat... şi nu e vorba că în România speranţa moare prima, ci că speranţa, fiind un precept de acţiune creştină, ţine de domeniul periculosului. Adică, scoate din ţâţâni pivoţii aparatelor de producere a amneziei colective...
Una peste alta, se moare în ţara asta din inconştienţă, din exces de vanitate, din ură faţă de celălalt, din invidie, de boală grea, din proprie iniţiativă, din lipsă de conştiinţă, din încălcarea regulamentelor interioare (cunosc vreo două cazuri!), dar mi-era greu să mai cred, chiar dacă am doar 22 de ani, că voi mai întâlni un membru al unei asociaţii care să-şi pună viaţa la bătaie în numele adevărului. Această grevă a foamei a lui Teodor Mărieş nu a fost doar o exercitare a virtuţii sacrificiului în scopul exercitării libertăţii naturale a fiinţei de a trăi întru moralitate, solidaritate şi omenie, ci poate reprezenta începutul sfârşitului unui "ev" iliescian al stagnării în dezgust bolşevic, minciună bolşevică şi resentiment bolşevic, căci, după cum spunea Turgheniev, "adevărul este aerul fără de care nu se poate respira".
Teodor Mărieş a cerut desecretizarea urgentă a dosarelor Revoluţiei şi Mineriadei. URGENTĂ! Deoarece, fie că vă vine sau nu să credeţi, aceasta a rămas ultima redută a adevărului istoric care mai poate poziţiona ţara asta pe o anumită axă a moralităţii. Trebuie să înţelegeţi că Teodor Mărieş nu a făcut greva foamei în numele unui capriciu idealist, ci a făcut-o pentru noi, ăştia care ne tot batem cu pumnul în piept cum că am fi membri demni ai societăţii civile şi pentru toţi cei care au murit ciuruiţi în numele unei libertăţi care se usucă de 20 dea ani ca o pată de sânge în zâmbetul sordid-sarcastic al veşnicului "tovarăş" multilateral dezvoltat, Ion Iliescu, şi al "camarazilor" săi.
Cât timp Teodor Mărieş s-a zbătut între viaţă şi moarte conectat la tot soiul de aparate, în presa televizată s-a tăcut mâlc. Televiziunile ori au conlucrat intens, stând cu tunurile pe Băsescu şi "bombardându-i" până şi gestul insignifiant de a clipi ori au fost la un pas de a-i ridica un adevărat "monument mediatic" celui care a fost un veritabil instrumentar de schingiuit suflete: torţionarul Pleşiţă.
Însă, dincolo de toate astea, - într-un mod de-a dreptul miraculos pentru obsesivul surmenaj al justiţiei române - dispunând şi de ajutorul necondiţionat al unei anumite "aripe" a intelectualităţii româneşti, sacrificiul lui Teodor Mărieş a determinat mişcarea unui deget (!). Parchetul General a început predarea dosarelor Revoluţiei la CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului), urmând ca peste câteva zile - oare câte? - să fie predate şi dosarele secretizate. Cel puţin asta este intenţia scoasă la înaintare. Rămâne de văzut dacă va exista şi o finalitate. Dar, mai ales, rămâne de sperat... şi nu e vorba că în România speranţa moare prima, ci că speranţa, fiind un precept de acţiune creştină, ţine de domeniul periculosului. Adică, scoate din ţâţâni pivoţii aparatelor de producere a amneziei colective...
Una peste alta, se moare în ţara asta din inconştienţă, din exces de vanitate, din ură faţă de celălalt, din invidie, de boală grea, din proprie iniţiativă, din lipsă de conştiinţă, din încălcarea regulamentelor interioare (cunosc vreo două cazuri!), dar mi-era greu să mai cred, chiar dacă am doar 22 de ani, că voi mai întâlni un membru al unei asociaţii care să-şi pună viaţa la bătaie în numele adevărului. Această grevă a foamei a lui Teodor Mărieş nu a fost doar o exercitare a virtuţii sacrificiului în scopul exercitării libertăţii naturale a fiinţei de a trăi întru moralitate, solidaritate şi omenie, ci poate reprezenta începutul sfârşitului unui "ev" iliescian al stagnării în dezgust bolşevic, minciună bolşevică şi resentiment bolşevic, căci, după cum spunea Turgheniev, "adevărul este aerul fără de care nu se poate respira".
Citeşte blogul lui Liviu G. STAN
