După părerea mea, dintr-un anumit punct de vedere, în acest an Învierea Domnului se sărbătorește așa cum trebuie – cu smerenie. Să lăsăm ipocrizia deoparte și să ne aducem aminte de atmosfera din jurul bisericilor sau a mănăstirilor. În ceea ce mă privește, în ultimii muuuuuulți ani, am sărbătorit Paștele la Lepșa. Bineînțeles, an de an, am luat Lumină de la mănăstirea Lepșa. Care era ritualul? Cam de pe la 23.30, dar de regulă de pe la 23.45 începeau să ”curgă” mașinile spre sfântul lăcaș, iar turiștii de la pensiuni sau corturi veneau pâlcuri, pâlcuri. Să nu vă imaginați că începând cu Vinerea Mare și continuând cu Sâmbăta dinaintea Marii Sărbători oamenii veniți în Lepșa se limitau la așteptarea cu decență a Învierii Domnului. Manelele date la volum maxim, chiuiturile și bețivăneala erau la loc de cinste pe tot parcursul zilelor libere date cu ocazia Marii Sărbători. Mai mult, printre creștinii adunați în curtea mănăstirii o mulțime continua cu discuțiile gălăgioase care n-aveau nicio legătură cu momentul solemn plin de încărcătură emoțională care se apropia la 12 noaptea. Când preotul rostea ”Veniți de luați Lumină”, mulți se buluceau de parcă nu mai aveau răbdare niciun strop până la momentul ciocnirii ouălor, a paharelor, și a îngurgitării drobului de miel...Sincer, acuma, de ce veneau acei oameni la Înviere? De ce luau Lumină? Eu, însămi, nu am asistat NICIODATĂ la toată Slujba de Înviere. Aveam musafiri, mă grăbeam...Unde ne mai grăbim acum? Spre moarte, cum fac bătrânii care invadează magazinele de parcă ar avea șapte guri? Anul acesta creștinii adevărați și nu cei de circumstanță, oportuniștii care mergeau la Înviere ca să le meargă bine tot anul – credeau ei – vor aștepta smeriți în case, la ferestre să primească Sfânta Lumină. Apoi, dacă nu le este rușine cu Mântuitorul, vor rosti tare și apăsat ”Hristos a înviat!”, vor primi răspunsul ”Adevărat a înviat!”, unii poate vor cânta. Eu așa voi face! Voi sta cuminte în locuință așteptând un voluntar să-mi aducă Lumina, să mă bucur că sunt părtașă la minunea care se petrece an de an la Ierusalim de Paștele Ortodox, să fiu recunoscătoare pentru ce mi-a dat, pentru ce mi-a luat și pentru ce m-a lăsat să păstrez Dumnezeu. În fond, asta suntem. Niște bieți deținători ai unor daruri care azi sunt, mâine pot să nu mai fie. Iar Viața este cel mai frumos dar, și prin ce trece întreaga omenire acum, la o sută de ani de la ultima pandemie, este dovada că suntem la fel de vulnerabili cu tot progresul nostru, și că acest dar ne poate fi luat atât de ușor!
În altă ordine de idei, mărturisesc că am fost impresionată de eforturile preoților din toată țara. Dar mai ales am fost impresionată de strădania preoților noștri din Arhiepiscopia Dunării de Jos, păstoriți de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Casian și asta deoarece am știut, în amănunt, cât s-au nevoit. Sincer, cu greu am putut face față noianului de comunicate de presă care meritau a fi publicate în ziar, conținând donații pentru bătrâni, pentru cei aflați în carantină, pentru familiile sărace, dar și pentru protecția cadrele medicale, precum și aparatură pentru spitale. Sume uriașe! Dacă ar avea cineva curiozitatea să numere câte astfel de texte, care au relatat sumedenie de fapte minunate ale preoților și voluntarilor, au apărut în ziarul ”Obiectiv” de când cu nenorocirea asta, s-ar minuna, cu siguranță. Sunt convinsă, preoții dar și voluntarii sunt epuizați după câtă alergătură a necesitat această perioadă ca noi, cei care avem ce pune pe masă, dar care tânjim și după hrana spirituală, să primim crenguța de salcie, de Florii, pâinicelele sfințite (paștile) și, în fine, Sfânta Lumină. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toți și pe voi cei care citiți aceste rânduri!
