De la o zi la alta, peste Oraşul cu salcâmi se aşterne un văl cenuşiu, iar Brăila devine din ce în ce mai bătrână, mai săracă şi mai părăsită, ştirbită de farmecul de altădată şi de parfumul unui oraş cosmopolit. Spun asta cu durere în suflet, iar privirea se agaţă ostentativ de vitrinele goale, de magazinele care se închid pe bandă rulantă şi de clădirile lăsate în paragină chiar în buricul centrului istoric al urbei sau pe Strada Regală. Câteva evenimente menite să marcheze începutul sezonului estival sau diverse târguri, de dulciuri sau de carte, câteva spectacole sau concerte găzduite de Teatrul “Maria Filotti” sau de Palatul “Lyra” reprezintă doar o picătură de culoare în cenuşiul care ne pătrunde de ani de zile în oase. Nici umbreluţele multicolore ancorate în urmă cu un an de la Bulevardul Alexandru Ioan Cuza şi până la Piaţa Traian sau aranjamentele florale amplasate în mod strategic pentru împătimiţii de poze nu reuşesc să înveselească priveliştea unei străzi care îşi pierde identitatea şi unde, cu ani în urmă, brăilenii ieşeau la promenadă sau se întâlneau la o şuetă, la o prăjitură sau la o cafea.
Nu vreau să vorbesc despre chirii, despre taxe sau despre sărăcia care ne încorsetează existenţa. Vorbesc despre un oraş încremenit în neputinţă, despre locaţii părăsite, clădiri lăsate în paragină, străzi măcinate de pustietate, pe care îţi este teamă să umbli după lăsarea nopţii, când autobuzele sau tramvaiele BRAICAR se retrag graţioase la depou.
Străbat de multe ori oraşul la pas, prin locurile în care au trecut adevăratele valori ale Brăilei, iau pulsul realităţii şi mă întreb, retoric desigur, de ce nu suntem în stare să valorificăm patrimoniul cultural al acestui oraş şi nu reuşim să îl promovăm. Şi, pentru că am atins subiectul CULTURĂ, pot spune că, într-un oraş fără industrie, fără locuri de muncă, un oraş cu oameni săraci, sau cu venituri modeste, cultura încă rezistă. Octavian Ursulescu spunea recent că la Brăila sunt cele mai multe festivaluri şi că acestea se ridică la cele mai înalte standarde.
La Brăila vin an de an sute de artişti din întreaga lume la concursurile care se desfăşoară la Teatrul “Maria Filotti” sau pe Esplanada Dunării. De la Festivalul Internaţional de canto “Hariclea Darclee” şi Festivalul Internaţional de jazz “Johnny Răducanu” la Festivalul Internaţional “George Grigoriu” sau la Festivalul Folcloric “Cântecul de dragoste de-a lungul Dunării”, de la Festivalul de umor sau de caricatură la Festivalul florilor, fie ele de primăvară sau de toamnă, de la Festivalul Muzicilor Militare sau sărbătorile dedicate Zilelor oraşului la Festivalul “Zile şi nopţi de teatru la Brăila” etc, artiştii din toate colţurile lumii vin să vadă Brăila. Ce fac ei după spectacole? Vor să viziteze oraşul, vor să se plimbe cu vaporul pe Dunăre, vor să vadă cine suntem noi şi ce le putem oferi.
Nu o dată mi s-a întâmplat ca, la finalul unor manifestări culturale să intervievez artişti, regizori, oameni de cultură, care mi-au mărturisit că Teatrul brăilean este o adevărată bijuterie arhitecturală, că oraşul păstrează un aer specific cosmopolit etc. Dar, la final, mai în glumă, mai în serios, îmi adresau o întrebare: de ce arată aşa Strada Regală şi de ce sunt atâtea spaţii “de închiriat?”.
O întrebare-capcană, care ascunde eticheta pusă de toţi cei care vizitează acest oraş. Un oraş îmbătrânit, cu pleoapele căzute de tristeţe, împovărat de ruine peste care bântuie fantoma unor vremuri apuse.
