Este kurd din Siria, a terminat Medicină în România şi chiar dacă şi-a dorit să profeseze în ţara natală până la adânci bătrâneţi, războiul i-a schimbat destinul şi l-a trimis pe meleagurile noastre, în locul pe care zilnic îl părăsesc sute de români aflaţi în căutarea unei vieţi mai bune. Paradoxal, România este acum Raiul lui şi al familiei sale. Este cazul medicului pediatru Darwich Hussein, 48 de ani, specialist la Spitalul Judeţean de Urgenţă Brăila încă din vara anului trecut. N-a venit aici ca refugiat, ba chiar refuză cu vehemenţă să întindă mâna spre autorităţile de la noi, ci ca pediatru cu expertiză, pregătit să se pună permanent în slujba micuţilor suferinzi de la noi. Războiul din Siria i-a luat multe din cele pe care le-a realizat în cariera şi în viaţa personală, iar România a fost reduta pentru care a dat Germania şi Franţa, spre care a venit cu toata inima tocmai fiindcă fiul său cel mare este student la Galaţi, la Medicină - cum era de aşteptat - iar viaţa de aici i s-a părut a fi o provocare.
Sistem medical de invidiat
"În 1984 am intrat la Medicină Generală la Piteşti, am făcut apoi specializarea la Iaşi, în Pediatrie. La Iaşi am cunoscut-o pe soţia mea Ionela, asistent medical tot de pediatrie. În februarie 1996 ne-am întors în Siria, la Aleppo, unde ne-am făcut un rost, ne-am deschis cabinet, ne-am luat apartament şi casă, lucram şi la spitalul de stat, dar şi la unul particular", ne-a relatat Darwich Hussein.
Nu credea că va pleca vreodată de acolo. Doctorul povesteşte că în Siria sistemul medical e foarte bine dezvoltat, statul îi ajută mult pe tinerii care vor să facă Medicină, le acordă burse de sprijin atât pentru dezvoltare personală cât şi profesională.
"Încă din anii 1970, statul sirian a contribuit la dezvoltarea acestui sistem, iar tinerii primeau burse frumoase să se perfecţioneze în străinătate. Erau mii de tineri sirieni care veneau să înveţe aici. Şi nu numai medicina, ci şi alte meserii. Într-un singur judeţ cum e Aleppo erau cinci spitale particulare, iar investitorii în sănătate erau ajutaţi, nu plăteau taxe, chirii, impozite. De aceea noi n-am crezut vreodată ca vom pleca de acolo", a adaugat dr. Hussein.
Pe de o parte, disciplina şi rigurozitatea cu care a învăţat să muncească în Siria l-au ajutat mult pe dr. Hussein să se adapteze aici, dar, pe de altă parte, l-au şi pus în dificultate în anumite privinţe. "Dr. Hussein s-a adaptat foarte repede, face gărzi la Pediatrie, se înţelege perfect cu colegii, chiar munceşte frumos în secţia de la noi, deşi n-are nici un an de când ne este coleg", ne-a declarat dr. Mihail Iugulescu, managerul Spitalului Judeţean de Urgenţă Brăila.
Ceea ce încă nu poate înţelege dr. Hussein în sistemul nostru sunt: "birocraţia, prea multele hârtii pe care trebuie să le facă medicul, atitudinea pacientului. Aici, imediat, pacientul te ameninţă cu televizorul. Are drepturi, dar nu şi obligaţii. E prea mult stres. Nu înţeleg de ce oamenii vin la spital pentru o mică febră, pentru chestiuni minore şi în loc să respecte ce li se spune, sar şi vânează posibile greşeli ale celorlalţi".
Trei ani în plin război
Familia Hussein are patru copii: trei baieţi şi o fată. Baiatul cel mare are 20 de ani şi este student la Medicină în Galaţi, ceilalţi doi băieţi au 16, respectiv 11 ani, iar fata are 17 ani. Cu excepţia celui mare, student în anul doi, niciunul nu a învăţat limba română înainte de a veni aici.
"Eu nu i-am învăţat, fiindcă toţi vorbitorii de limbi latine întâmpină greutăţi în învăţarea limbilor arabe. Vorbeam în casă, dar nu i-am învăţat să scrie niciodată. Şi apoi, nu ne gândeam vreodată că vom trăi în România. Veneam aici în fiecare vară, câte o lună, dar casa noastră era acolo. Războiul a început în 2011. Locuiam lângă un spital. Vedeam, când era câte un atac sau când se prăbuşea câte un avion, zeci de oameni fără mâini, fără picioare, era şocant, traumatizant. Iniţial, nu ne-a afectat direct. Ne-am văzut cumva de viaţa noastră, mai ales că lucram în Sănătate şi era nevoie permanent de noi", ne-a povestit, cu vocea tremurândă, Ionela Hussein, 43 de ani.
La începutul lui 2014, în ciuda tuturor speranţelor că se vor încheia conflictele, revoltele s-au mutat foarte aproape de casa lor. Soţii Hussein vorbesc cu greu despre momentele respective, însă privirile lor umede, care se întâlnesc grav într-un punct din mijlocul încăperii, spun poveşti triste despre cei trei ani în care au trăit cu războiul în coaste.
"În vara anului 2014 am venit ca de obicei în România. Eu simţeam că nu ne vom întoarce. Am luat cu noi doar ceea ce a încăput într-un portbagaj de maşină. Ne-am dus la Iaşi, la ai mei. Am stat o lună. Primeam semnale de acasă că lucrurile sunt grave. Am aflat ca s-au închis şcolile, că au fost atacate casele...În august, soţul meu a vrut să mai meargă o dată acolo. S-a dus, dar s-a întors cu decizia: ramânem în România! Ne-am mutat la Galaţi fiindcă acolo cumpăraserăm un apartament cu două camere pentru băiatul cel mare", a adăugat Ionela Hussein.
Tot atunci, fusese scos la concurs un post de pediatru la Judeţeanul din Brăila. Deşi le era greu, au decis ca Ionela să stea acasă, să-şi ajute copiii pentru şcoală. "În Siria ei erau premianţi. Aici, nu ştiau limba română şi au luat-o de la capăt. Fata dă bacalaureatul, iar baiatul de 11 ani este în clasa a şaptea. Acolo, a mers la şcoală de la 5 ani şi era în clasa a opta, dar a dat evaluare şi a fost înscris într-a şaptea. Au nevoie de ajutor la limba română", a mai spus Ionela.
"Nu am fost şi nu voi fi vreodată refugiat!"
Viaţa lor s-a schimbat. Dar apreciază enorm faptul că sunt împreună, în siguranţă. "Ne amintim permanent despre fiecare lucruşor din căminul nostru. Eu făcusem casa în stil european. Am plecat dintr-un apartament de 200 mp, aveam şi o casă acolo, într-unul de 40, în două camere. Acolo avea fiecare camera lui, aici, am improvizat un dormitor în bucătărie pentru fată, iar baieţii dorm în paturi suprapuse într-o singură cameră", mai povesteşte femeia.
Cu toate acestea, nu speră să se întoarcă în Siria. Au avut posibilitatea să meargă în Germania sau în Franţa, să devină refugiaţi să fie ajutaţi pe măsură.
"Nu am acceptat să fiu refugiat. Nu am fost şi nu voi fi vreodată refugiat! Nu stau cu mâna întinsă. Nu vreau ajutor de la nimeni. Am învăţat, sunt pregătit, muncesc şi trăiesc!", ne-a replicat doctorul Hussein, atunci când l-am întrebat: "De ce, România?".
România a devenit astfel ţara în care, spune medicul sirian, poate trăi alături de familia sa, chiar dacă multe din juru-i par dintr-o altă lume. "Aici mă şochează, în Raiul vostru, că sunt cerşetori, bătrâni, copii abandonaţi, cu părinţi despărţiţi, oameni uitaţi. În Siria nu există aşa ceva. Acolo, dacă un părinte dispare, unchii şi mătuşile preiau atribuţiile. Dacă un bătrân e singur şi neputincios, tot cartierul se uneşte şi ajută acel om să nu ajungă în stradă, să nu moară de foame. Acolo, părinţii sunt pe viaţă şi mai mult decât atât. (...) Îmi povestea copilul meu cel mic că în clasa lui mai e un singur băiat, în afară de el, care are ambii părinţi alături. Restul...sunt despărţiţi. Asta mă şochează! Oamenii fără rădăcini!".
