Anul acesta examenul de titularizare a avut rezultate foarte slabe, au fost discipline la care profesorii nu au reuşit să obţină banala notă 5, deşi, măcar la subiectele teoretice, care valorează 2/3 din lucrare, ar fi trebuit să scrie ceva. La Brăila, de exemplu, a fost dezastru la chimie, arte vizuale sau fizică, unde mulţi candidaţi au renunţat, iar din cei rămaşi numai doi au reuşit să ia note între cinci şi şapte. Profesorii şi inspectorii au spus că subiectele au fost foarte grele, grad maxim de dificultate, iar cei care nu aveau experienţa predării într-o clasă bună de liceu nu puteau să ia note mai mari.
Pe de altă parte, sunt discipline la care de 20 de ani nu s-au scos posturi la titularizare, precum mecanica sau educaţia tehnologică, dar suplinitorii susţin acest concurs o dată la trei ani. O să vă întrebaţi, dacă nu au posturi la titularizare, de ce mai dau examen? Pentru că sunt, practic, obligaţi! Nota la acest examen, oricât de mică, numai să fie peste cinci, le asigură accesul la un post mai bun pentru un an. Iar după câteva astfel de examene, deja nu le mai pasă ce notă iau. Totul e să meargă cu valul. Se poate întâmpla să ia şi o notă sub cinci, dar ce contează?! De mult nu îi mai interesează ce zice lumea. Salariul e mic, iar ca suplinitori, statutul lor în cancelarie nu e de invidiat. Un suplinitor nu se bucură de aceleaşi drepturi ca un titular, iar titularii, unii dintre ei, nu scapă nicio ocazie să-şi arate superioritatea. Culmea, exact la fel ar fi fost şi dacă ar fi luat note mari. Atunci de ce să se mai deranjeze? Merg la minima rezistenţă, examenul a ajuns o bagatelă, un lucru care trebuie realizat cum, necum, iar rezultate se văd. E normal? Evident că nu. Şi atunci, ce ar fi de făcut?
O revizuire din temelii a întregului sistem de învăţământ ar fi cel mai la îndemână răspuns. Dar lucrul acesta este imposibil, aşa că bine ar fi măcar să începem cu paşii mărunţi prevăzuţi în noua Lege a Educaţiei. Iar primul, şi foarte important cred eu, ar fi ca decizia privind angajarea profesorilor să fie luată în Consiliul de Administraţie din unitatea de învăţământ. Aceştia ar putea fi angajaţi pe baza unui interviu, a unei probe practice, iar contractul, încheiat iniţial pe un an, doi, trei, să poată fi prelungit în funcţie de rezultate. Dacă profesorul face treabă în şcoală, părinţii şi copiii sunt mulţumiţi, se obţin rezultate bune la evaluările externe... Nu credeţi că ar fi corect aşa? Elevii nu ar mai migra către alte şcoli, s-ar putea gândi o strategie pe termen lung, benefică pentru şcoală, elevi dar şi comunitate. Ce-i drept, puterea Consiliului de Administraţie condus de director ar creşte, dar ar creşte şi gradul de responsabilizare. Când directorul ştie că va primi finanţare în funcţie de numărul de elevi, automat se va gândi de două ori înainte de a angaja un profesor şi va găsi soluţii de două ori mai repede de a se descotorosi de cei care nu-şi fac temeinic treaba. Iar dacă va risca binele unităţii pentru o şpagă, el va fi primul obligat să-şi dea demisia. Pentru că nici părinţii, nici comunitatea - reprezentaţi în Consiliul de Administraţie - şi nici corpul profesoral nu vor accepta la infinit rezultate slabe.
Iar al doilea lucru important - pentru a se evita situaţii ruşinoase de genul celor din acest an - ar fi ca în învăţământ, indiferent ce nume are examenul, să se înţeleagă odată necesitatea corelării dificultăţii subiectelor cu dificultatea postului. Pentru că una este să ţinteşti un post la gimnaziu şi alta la liceu sau colegiu. De aceea, cred că dacă se va gândi echitabil de sus, şi cadrele didactice vor trata cu seriozitate examenele pe care le au, grele sau uşoare şi nu le vor mai considera un fleac.
Un examen. Un fleac
Acelaşi rezultat slab, privit însă din interiorul sistemului de învăţământ, nuanţează lucrurile, pentru că realitatea nu e chiar aşa cum o vedem de dincolo de gardul şcolii.
