Pentru cei care locuiesc în zonă, până şi zgomotul de metal lovit violent şi cioburi împrăştiate pe trotuar este unul cu care s-au obişnuit. Aceeaşi "neacordare a priorităţii". O absolut banală Dacie albastră se răstoarnă pe o parte, punând punct nerăbdării unui şofer. Şi te gândeşti că totul se va desfăşura conform scenariului atâtor accidente pe care le-ai privit de la înălţimea etajului şase: apariţia maşinii de poliţie, a salvării şi posibil a maşinii portocalii de la SMURD.
Un eveniment care pare să se conformeze discuţiilor aprinse din ultimele două săptămâni de pe canalele tv, despre ceea ce înseamnă un popor civilizat, despre regulile de circulaţie, despre legile prea permisive şi despre "miliţieni" corupţi. Dar, de fapt, totul se rezumă la bun simţ, decenţă şi atitudine binevoitoare faţă de oamenii care păşesc alături de tine pe acelaşi trotuar, care conduc bară la bară ca şi tine, care pedalează în acelaşi ritm pe străzile fără benzi special amenajate pentru aşa ceva.
Se vorbeşte despre faptul că "neacordarea de prioritate" s-a impus la români ca o lege atât pentru şoferi, cât şi pentru pietoni. Se spune că, mai presus de regulile de circulaţie, românul şi-a luat singur dreptul de a ocupa primul loc şi dă din coate sau claxonează cât poate de tare pentru a obţine acest statut. Şoferul grăbit, care provoacă accidentul sau pietonul neatent care i-a ieşit în cale în momentul nepotrivit, este scos la înaintare constant, ţinând cap de afiş prima pagină a ziarelor naţionale. Uneori se uită sau se ignoră faptul că românul nu este întotdeauna bădăran şi incult, primitiv şi necivilizat. Poate că el, într-adevăr, este victima unei realităţi care l-a schimonosit, însă românul nu este cu nimic mai prejos decât cetăţeanul european, civilizat, care acordă prioritate la fiecare colţ de stradă.
Totuşi, în banalul accident de circulaţie din 24 octombrie, important nu este faptul că două maşini s-au tamponat, ci gestul unui tânăr oarecare, un tânăr care mergea alături de alţi oameni pe stradă şi care s-a desprins din mulţime şi a acţionat. A văzut, ca şi ceilalţi, că două maşini se izbesc, dar a fost singurul care a rupt-o la goană pe trecerea de pietoni, fără să îi mai intereseze dacă este roşu. S-a căţărat cu mobilitatea unui alpinist pe maşina răsturnată pe o parte, cu roţile încă mergând în gol. Nu l-a preocupat faptul că din rezervor benzina se scurgea pe carosabil. Cineva era în pericol şi acest tânăr a acţionat aşa cum l-a îndemnat conştiinţa. "Am auzit cum din maşină plângea un copil foarte speriat şi îmi era frică să nu fie rănit. Acesta era şi motivul pentru care eram aşa de hotărât", mi-a povestit Claudiu, sau Gaius, aşa cum îi spun prietenii.
Claudiu este un erou. Pentru că el a dat prioritate altora. A scos pe fereastra de lângă şofer un copilaş de câţiva ani şi l-a întins trecătorilor de pe trotuar. Apoi a sărit de pe Dacie şi a mobilizat, strigând precipitat, bărbaţii care doar priveau "evenimentul". Împreună au împins maşina, aşezând-o pe roţi, iar şoferul a putut ieşi în siguranţă. Apoi, cu decenţă şi bun simţ, s-a dat de-o parte, s-a asigurat că totul e în regulă şi şi-a văzut de drum. L-am urmărit cum se îndepărta, cu mâinile în buzunar, cu paşi mari, cu căciula trasă bine peste urechi, ca şi cum nu ar fi vrut să iasă în evidenţă, ca şi cum nu ar fi vrut să fie oprit şi să i se spună: eşti un erou!
M-a impresionat teribil Claudiu, mi-a umplut ziua şi m-a făcut să zâmbesc. Cred că el ar putea fi declarat eroul zilei. În alte ţări aşa s-ar întâmpla. Şi poate prima pagină a ziarelor, în loc să prezinte amănuntele unor infracţiuni ce parcă se străduiesc să fie cât mai sumbre, ar vorbi despre un om ca oricare altul, pasionat de motociclete, pescuit şi cântece de munte, un tânăr cu trăsături puternice şi zâmbet cald, uşor jenat că a devenit subiect de presă. Iar titlurile ar anunţa că, într-o zi obişnuită, acest om obişnuit a alergat să salveze viaţa altui om.
Un eveniment care pare să se conformeze discuţiilor aprinse din ultimele două săptămâni de pe canalele tv, despre ceea ce înseamnă un popor civilizat, despre regulile de circulaţie, despre legile prea permisive şi despre "miliţieni" corupţi. Dar, de fapt, totul se rezumă la bun simţ, decenţă şi atitudine binevoitoare faţă de oamenii care păşesc alături de tine pe acelaşi trotuar, care conduc bară la bară ca şi tine, care pedalează în acelaşi ritm pe străzile fără benzi special amenajate pentru aşa ceva.
Se vorbeşte despre faptul că "neacordarea de prioritate" s-a impus la români ca o lege atât pentru şoferi, cât şi pentru pietoni. Se spune că, mai presus de regulile de circulaţie, românul şi-a luat singur dreptul de a ocupa primul loc şi dă din coate sau claxonează cât poate de tare pentru a obţine acest statut. Şoferul grăbit, care provoacă accidentul sau pietonul neatent care i-a ieşit în cale în momentul nepotrivit, este scos la înaintare constant, ţinând cap de afiş prima pagină a ziarelor naţionale. Uneori se uită sau se ignoră faptul că românul nu este întotdeauna bădăran şi incult, primitiv şi necivilizat. Poate că el, într-adevăr, este victima unei realităţi care l-a schimonosit, însă românul nu este cu nimic mai prejos decât cetăţeanul european, civilizat, care acordă prioritate la fiecare colţ de stradă.
Totuşi, în banalul accident de circulaţie din 24 octombrie, important nu este faptul că două maşini s-au tamponat, ci gestul unui tânăr oarecare, un tânăr care mergea alături de alţi oameni pe stradă şi care s-a desprins din mulţime şi a acţionat. A văzut, ca şi ceilalţi, că două maşini se izbesc, dar a fost singurul care a rupt-o la goană pe trecerea de pietoni, fără să îi mai intereseze dacă este roşu. S-a căţărat cu mobilitatea unui alpinist pe maşina răsturnată pe o parte, cu roţile încă mergând în gol. Nu l-a preocupat faptul că din rezervor benzina se scurgea pe carosabil. Cineva era în pericol şi acest tânăr a acţionat aşa cum l-a îndemnat conştiinţa. "Am auzit cum din maşină plângea un copil foarte speriat şi îmi era frică să nu fie rănit. Acesta era şi motivul pentru care eram aşa de hotărât", mi-a povestit Claudiu, sau Gaius, aşa cum îi spun prietenii.
Claudiu este un erou. Pentru că el a dat prioritate altora. A scos pe fereastra de lângă şofer un copilaş de câţiva ani şi l-a întins trecătorilor de pe trotuar. Apoi a sărit de pe Dacie şi a mobilizat, strigând precipitat, bărbaţii care doar priveau "evenimentul". Împreună au împins maşina, aşezând-o pe roţi, iar şoferul a putut ieşi în siguranţă. Apoi, cu decenţă şi bun simţ, s-a dat de-o parte, s-a asigurat că totul e în regulă şi şi-a văzut de drum. L-am urmărit cum se îndepărta, cu mâinile în buzunar, cu paşi mari, cu căciula trasă bine peste urechi, ca şi cum nu ar fi vrut să iasă în evidenţă, ca şi cum nu ar fi vrut să fie oprit şi să i se spună: eşti un erou!
M-a impresionat teribil Claudiu, mi-a umplut ziua şi m-a făcut să zâmbesc. Cred că el ar putea fi declarat eroul zilei. În alte ţări aşa s-ar întâmpla. Şi poate prima pagină a ziarelor, în loc să prezinte amănuntele unor infracţiuni ce parcă se străduiesc să fie cât mai sumbre, ar vorbi despre un om ca oricare altul, pasionat de motociclete, pescuit şi cântece de munte, un tânăr cu trăsături puternice şi zâmbet cald, uşor jenat că a devenit subiect de presă. Iar titlurile ar anunţa că, într-o zi obişnuită, acest om obişnuit a alergat să salveze viaţa altui om.
