Din toamna acestui an intră în vigoare o serie de modificări la Legea venitului minim garantat care vin să facă ordine clară în rândul celor care stau cu mâna-ntinsă la stat. Cred că toţi avem cunoştinţă, ori am auzit din sursă credibilă, cel puţin despre un caz în care pe nedrept unii dintre brăileni încasează bani de la stat, deşi se ghidează după principiul “munca-i pentru tractoare, maşini şi calculatoare nu pentru şmecheri ca noi”. Aşa că spun pas invitaţiei Primăriei să presteze muncă în folosul comunităţii. Ei, acum se schimbă calimera: la primul refuz al unui job oferit de stat, sau la apelul autorităţii locale, asistatul pierde automat ajutorul de stat. Se poate întâmpla să nu vină titularul dacă e cu adevărat bolnav - şi nu de “frezoane” cum era cazul româncei care a făcut furori pe Facebook stârnind revolta tuturor celor care muncesc şi plătesc taxe şi impozite -, dar familia respectivă are obligaţia să trimită un alt reprezentat apt de muncă (că doar n-or fi cu toţii loviţi de “frezoane”). Altfel, 12 luni de la pierderea acestui drept, titularul nu mai poate accesa sistemul de asistenţă socială! Ok, o să spuneţi că prin “sfânta şpagă” se poate obţine uşor o scutire medicală. Nu vă contrazic. Dar să nu uităm că medicilor le-au fost majorate substanţial salariile iar odată cu asta, teoretic, le-a mai scăzut apetitul pentru micile ciupeli de genul adeverinţelor medicale, pentru care riscă să piardă totul dacă sunt prinşi cu mâţa-n sac de către autorităţi. Plus că şi poliţiştilor le-au crescut lefurile, la fel şi procurorilor....
Unde voiam de fapt să ajung? Încercam o previziune pe termen mai lung privind efectele trierii serioase în rândul asistaţilor social. Trag speranţa că odată cu înăsprirea regulilor de acces la banul public, în familiile acestora se va produce un declic, măcar în rândul celor mici, a căror percepţie asupra vieţii, la modul general, nu a fost total pervertită de relele exemple pe care le văd în propria casă. Vor înţelege că societatea nu este cu nimic obligată să le susţină chiar şi un trai modest, fără a cere ceva la schimb, în afară de votul o dată la patru ani. Sau că noţiuni de genul “angajare” sau “loc de muncă” nu ar trebui să le stârnească în efect pavlovian revolta, greaţa şi teama. Poate astfel, ca viitori părinţi, vor transmite şi ei un alt mesaj viitoarei generaţii de la care vor avea pretenţia să primească pensii decente şi servicii medicale. Şi de ce nu, îi vor îndrepta, de exemplu, spre şcolile de meserii care, apropo, se confruntă cu o totală lipsă de interes a tinerilor de astăzi să deprindă o meserie după sănătosul principiu “meseria, brăţară de aur”. Pare o naivitate, nu-i aşa? Dar cred cu tărie că nu este totul pierdut, că România, la modul general, şi Brăila în mod particular, nu s-au dus cu totul pe copcă şi nu sunt iremediabil pierdute.
