De două ori pe săptămână, cele două coşuri de gunoi - pe care este inscripţionată adresa deţinătorului - se lasă în faţa casei, pentru a fi golite de maşina de salubritate. De asemenea, în fiecare casă din acea comună, mai există trei saci, în care locuitorii strâng hârtia, PET-urile şi sticlele. Atunci când cei trei saci se umplu, locuitorii străbat cale de câteva străzi până la containerele din zonă, special destinate deşeurilor din hârtie, plastic sau sticlă, pentru a le descărca. Este un "ritual" pe care fiecare locuitor al acelei comune îl respectă. Altundeva, în alt sat, pe străzi este atât de multă curăţenie, încât nu există niciun fir de praf. Chiar şi un muc de ţigară, aruncat pe jos, ar sări în ochi de la zeci de metri. În altă parte, există un oraş, foarte aglomerat din punct de vedere al traficului, în care nu se aude niciodată un claxon, unde nu se blochează niciodată vreo intersecţie şi unde fiecare şofer care doreşte să iasă dintr-o parcare sau străduţă laterală nu aşteaptă mai mult de trei secunde. În plus, în ciuda aglomeraţiei, nu se vor întâlni maşini parcate aiurea, indiferent de pretext. În alt oraş, la accesul în mijloacele de transport în comun, care circulă oricum extrem de des, călătorii urcă în ordinea în care au sosit în staţia respectivă. Toate acestea ar putea părea invenţii, utopii sau chestii SF, însă astfel de sate, comune sau oraşe există cu miile şi pot fi găsite, în general, ceva mai la vest de graniţa României.
În schimb, într-un alt oraş, numit Brăila, containerele de colectare selectivă a deşeurilor, apărute timid pe la câte un colţ de stradă, stau goale şi aşteaptă ca locuitorii să priceapă încă despre ce este vorba. De fapt, se fac că nu pricep, pentru că le este mai comod să arunce de-a valma gunoiul în containerele "clasice". Ba chiar şi acestea sunt cazuri fericite, pentru că de multe ori gunoiul se aruncă oriunde: pe stradă, pe câmp, în pădure, în şanţ, în autobuz, de la balcon, din maşină. Iar toate astea se înfăptuiesc de cele mai multe ori cu o indiferenţă revoltătoare. Nici măcar nu se mai poate numi nesimţire, ci pur şi simplu prostie.
Marea criză a României nu ţine de dezvoltarea economică sau de puterea de cumpărare a locuitorilor. România se îmbolnăveşte din ce în ce mai grav de grobianism, golăneală, nesimţire, indiferenţă şi suferă tot mai mult de manelizare, otevism şi becalizare, dar - culmea! - de multe ori suntem chiar prea mândri pentru a recunoaşte măcar asta. Adevărata problemă a ţării o reprezintă lipsa profundă de civilizaţie, educaţie şi bun simţ, lipsa de respect şi criza de valori. Sunt lucruri pe care nu le poţi cumpăra, indiferent de nivelul de trai şi puterea economică.
