A trecut un an de la tragedia care a marcat România. Nu, nu pe toată. Unii doar s-au făcut că au fost impresionaţi.
A trecut un an de la drama care a schimbat România. Nu, nu pe toată. Pe ici, pe colo, pentru că mulţi n-au înţeles nimic.
A trecut un an de la nenorocirea care a lansat o revoluţie. Nu, nu completă, nu în structura noastră, ca ţară, ca stat, ca societate, ca popor. Pentru că mulţi nu mai pot fi schimbaţi.
Dar, cu toate acestea, drama din „Colectiv” şi-a pus amprenta decisiv asupra României. Cumva, direcţia spre care ne îndreptam până acum un an s-a schimbat. Puţin. Poate prea puţin sesizabil, dar, precum un corp uriaş din spaţiu care se ciocneşte de un obstacol, traiectoria societăţii româneşti a fost deviată ireversibil. Puţin, dar ireversibil.
Ce s-a schimbat, totuşi, într-un an? În primul rând, pentru prima dată în istoria post-decembristă, avem un guvern care nu a venit la putere să fure. Nu a venit să mintă, să manipuleze, să dezinformeze. Nu a venit să-şi favorizeze clica ori gaşca de interese. Nu a venit să-i scape pe penali de Justiţie (pe toate acestea a continuat să le facă în schimb Parlamentul). A venit să schimbe ceva şi să aşeze lucrurile pe acea nouă traiectorie – a unei normalităţi firave, nebănuite, nesperate şi, pentru mulţi, aproape imposibil de înţeles. Iar toate acestea reprezintă principalul câştig al acestei ţări din acest ultim an.
Evident, mulţi nu realizează asta. Pentru ei, genul acesta de oameni sunt „sorosişti”, „vânzători de ţară”, „trădători”. Şi asta pentru că aşa le-a spus clasa politică - exact aia care i-a furat, i-a minţit şi i-a trădat în ultimii 26 de ani. Clasa politică românească nu a înţeles mare lucru din Colectiv. De fapt, a înţeles că este în pericol. Pericolul de moarte, care o face să se comporte disperat. Toate atacurile murdare şi furibunde la adresa tehnocraţilor şi a Justiţiei, venite din partea tuturor penalilor care ne-au condus în cei 26 de ani, sunt semne ale fricii. Frica aceea că timpul lor a cam trecut. Că vremea lor de glorie poate apune pentru totdeauna. De frică, partidele mimează că au înţeles ceva, mimează că nu-şi mai apără şi promovează penalii, mimează că nu mai fac jocul grupurilor de interese. Dar, cum spuneam, mimează. Vezi exemplul voturilor la cererile DNA sau votul unanim la legea care favorizează vreo 200 de mari speculatori cu franci elveţieni.
Şi nu, nici românii n-au învăţat mare lucru – cel puţin o bună parte din ei. Unii l-au aşteptat pe Piedone să le fie din nou primar, alţii îl aplaudă pe Ponta pentru toate aberaţiile spuse pe facebook, unii îi ridică în slăvi pe Ghiţă, Oprea ori Tăriceanu, alţii îl aşteaptă pe Dragnea să le fie premier. În plus, există şi multă dezamăgire, şi multe aşteptări: vinovaţii de tragedia din Colectiv încă nu au ajuns în puşcărie, sistemul de sănătate este aproape la fel de bolnav, iar societatea este cel puţin la fel de dezbinată.
Dar măcar anul care a trecut i-a dat preşedintelui ţării suficient curaj încât să deschidă gura şi să spună, extrem de răspicat, că, indiferent de rezultatul alegerilor din decembrie, nu va numi premier un penal ori un condamnat. Ceea ce, din start, va reprezenta un câştig pentru următorii 4 ani. Nu este mult, dar este un punct de plecare. Unul de la care românii ar trebui să înveţe ceva: că atunci când vor şti să nu mai voteze toţi penalii care să le decidă viitorul, soarta lor se va schimba în bine. Da, deocamdată e puţin, dar ireversibil. Sau ireversibil, dar prea puţin. Vom afla pe 11 decembrie.
PS: Ieri, ministrul Sănătăţii a anunţat că celebra Secţie de arşi a Spitalului de Urgenţă Floreasca, aia nouă şi inaugurată de fostul guvern, dar nefolosită pentru că nu era finalizată, nu este de fapt dotată pentru tratarea arsurilor grave, ci pentru tratamente antiîmbătrânire. E clar, unii politicieni chiar se visau nemuritori.
