Orice s-ar spune, ca preşedinte, Traian Băsescu a fost un om politic redutabil. A fost, evident, apogeul său, dar ca politician a excelat şi ca primar general al Capitalei, ba chiar şi ca ministru al Transporturilor. Politicianul de acum Traian Băsescu este însă doar o firavă umbră a celui care a fost preşedinte, primar sau ministru.
Este incredibil cum a putut să decadă Băsescu în ultimii 2-3 ani - chiar de pe vremea în care încă ocupa Palatul Cotroceni. Ceva s-a întâmplat cu fostul preşedinte, ajuns acum un politician de duzină, din clasica gaşcă a politicienilor care ne conduc de 27 de ani, necredibil, fără prestanţă, coleg de glume în Parlament – şi probabil nu doar acolo – cu alde Dragnea şi Tăriceanu. Speram că Băsescu va face măcar o opoziţie demnă în faţa coaliţiei de guvernare, dar se vede treaba că până şi asta este prea mult pentru el acum.
De fapt, singura sa opoziţie a rămas cea făcută faţă de Justiţie. Acea Justiţie mult mai independentă de politic – o independenţă care, culmea, i se datorează aproape în totalitate, dar care nu-i mai este deloc pe plac acum. Probabil, independenţa căpătată de Justiţie, şi în special de DNA – ceea ce pare că-l deranjează cel mai tare de fapt – este mai puternică decât o credea posibilă însuşi Băsescu. Sau probabil că se aştepta la un fel de mulţumire a DNA că, odată cu independenţa, îi va oferi fostului preşedinte un fel de garanţie pe viaţă, ca semn al recunoştinţei. Nu este aşa, iar asta probabil că-l supără cel mai tare. Această „rebeliune” a „sistemului”.
Ca preşedinte, Ion Iliescu a creat şi a fost însăşi „sistemul”. Acel „sistem” de care fostul preşedinte Emil Constantinescu s-a declarat învins, public, încă înainte de a-şi termina mandatul. Traian Băsescu nu doar că a învins „sistemul”, dar a creat altul, pe care spera şi credea că-l va controla pe viaţă. Nu a fost aşa, iar „sistemul” şi-a arogat dreptul de a fi de capul său, ceea ce pe Traian Băsescu l-a surprins cu totul.
E clar, noua sa atitudine faţă de DNA a pornit odată cu anchetele împotriva „prietenei” sale Elenei Udrea, a fratelui său, Mircea, şi a fiicei sale, Ioana. Poate că, privit ca tată, frate şi „prieten”, ar putea fi de înţeles. Ca politician, însă, nu. Iar ca fost preşedinte şi ca tot ceea ce a însemnat el pentru lupta anticorupţie, atitudinea sa este nu doar de neînţeles, ci şi de neiertat. Să te iei de mână cu alde Dragnea şi Tăriceanu, să te plângi de Justiţie şi să aclami la televiziunile penalilor că şefa DNA şi Procurorul General ar trebui demişi, făcându-le astfel jocul nu doar coaliţiei de guvernare PSD-ALDE, ci tuturor politicienilor penali din ţara asta, nu este o atitudine demnă de acel Traian Băsescu, politicianul şi omul de stat care era. Vorbeşte o umbră palidă a celui care a fost, un politician în care nici măcar „băsiştii” ăia autentici nu mai cred. I-au dispărut prestanţa, credibilitatea, puterea de convingere, greutatea cuvântului. Deşi putea să aibă un sfârşit politic demn de ceea ce a fost, Traian Băsescu parcă ţine morţiş să îşi încheie cariera politică în ridicol. Şi, culmea, să îl întreacă la acest capitol până şi pe Victor Ponta.
Dar viaţa are ironiile ei, inclusiv viaţa politică: singurul politician român care nu a pierdut în nicio bătălie electorală - şi a avut destule, majoritatea de-a dreptul epice, cu adversari ce păreau invincibili - pierde războiul cel mai important: cu el însuşi.
