În urmă cu niște ani, mai mulți prieteni de-ai mei și-au petrecut Sărbătorile de iarnă în diverse țări europene: Germania, Austria, Belgia, Marea Britanie. Cazați la hotel, prieteni sau rude, la întoarcere, de parcă ar fi fost vorbiți, impresiile lor au fost ceva de genul: A fost super fain, dar am făcut un frig... Nu știu cum trăiesc oamenii ăștia la 18 -19 grade în casă... și cu ferestrele deschise!
Asta e orânduiala în țările din vest. Spre deosebire de noi, unde media temperaturilor la interior se situează undeva între 22 și 23 de grade, ei așa au fost obișnuți – 18, 19, maxim 20 de grade. Dar nici stilul lor de viață nu seamănă cu al nostru. Stau foarte puțin acasă, treburile casnice sunt reduse la minim, bucătăria e mai mult muzeu. Or, noi fierbem cu orele fasole, sarmale, chit că sunt doar din orez, călim tot cu orele varză, când ne cauți suntem cu aragazarul aprins și aspiratorul în mână (o mai fi vreo țară în Europa asta cu atâta praf!) și, evident, uscăm rufele în casă. Puțini dintre noi își permit să mănânce în oraș, să-și ducă hainele la spălătorie, să petreacă mult timp în afara locuinței. Suntem cumva atipici din toate aceste puncte de vedere, nu atât din obiceiuri și comportamente moștenite, cât din sărăcie. De aceea și consumul nostru casnic de energie și gaze e mai mare. Plus casele noastre (neizolate sau izolate printr-o tehnică discutabilă – polistirenul de 5 sau 10 pe care îl folosim, pare, spun specialiștii, mai degrabă frecție la picior de lemn), care sunt o adevărată gaură neagră. Aceasta este realitatea. Ce s-o mai coafăm, ce s-o mai aruncăm în curtea UE, ce să mai dăm vina pe alții. Suntem specialiști în mult, scump și prost, și nu prea ne-a păsat niciodată de mediu și resurse. Acum, sincer, după zeci de ani de comunism, în care am tremurat sub plăpumi mai ceva ca afară și în care ne-am luminat serile cu lămpi pe gaz și lumânări, un pic de huzur ni s-a părut cumva firesc, ca o reparație morală pentru tot chinul îndurat.
Ei, uite, nu mai merge așa! Și nu UE, nu Putin, că nu ei trebuie să știe că 6 zile din 7 caloriferele noastre sunt înțesate cu rufe, că gătim zilnic acasă, că ne curge praf prin toți porii, că în cele mai multe familii se fac lecții până târziu, că..., că..., că. Nu, nu ei, ci fix incompetenții și corupții care ne conduc și care de 33 de ani parcă și-au făcut un țel din a-și bate joc de resurse, din a închide ochii la toate ilegalitățile constructorilor, din a distruge sistematic cele mai importante sectoare ale economiei, din a ne ține captivi într-o sărăcie din care, oricât ne-am zbate să scăpăm, mai rău ne afundăm.
Iar ultimul sondaj IRES confirmă cu vârf și îndesat asta. Conform lui, 90% dintre români s-au declarat afectați de creșterea prețurilor alimentelor, 80% de creșterea prețurilor energiei, iar 50% de scumpirea creditelor. Dar, mai mult decât atât, barometrele de încredere arată că lipsa de predictibilitate este una dintre cele mai mari frici ale noastre. Culmea însă, dintre cei intervievați, cei mai mulți nu se tem de prezent, ci se tem, în primul rând, de viitorul copiiilor lor. Acesta este motivul pentru care migrarea, un subiect oarecum abandonat în pandemie, a redevenit principală temă de discuție în tot mai multe familii. Mă uit cu groază în jurul meu, cum unul câte unul îmi pleacă prietenii, în special cei tineri de până în 40 de ani. Își iau copiii și duși sunt. Generației mele îi lipsește curajul. Dar, la urma urmei, cineva trebuie să rămână și aici. Cineva trebuie să stingă lumina!
