Este imposibil, dacă ai minime cunoștințe despre un business, să nu realizezi cât de incompatibile sunt cuvinte precum: profitabilitate, competență, concurență, dezvoltare cu o afacere funcțională doar 3 – 4 luni pe an. Este imposibil, oricât te-ai strădui ca proprietar, să rămâi eficient și competitiv într-o astfel de conjunctură, aparent nefastă. Pentru că asta se întâmplă doar la noi. În lume, sunt zeci de țări cu oportunități infinit mai mici decât ce poate oferi România, dar care, inteligent exploatate, au transformat turismul – căci despre acest sector este vorba – într-o importantă sursă de venit.
În România însă, în ciuda prețurilor exorbitante, a cererii extraordinare, și a multor locuri adevărate mine de aur, turismul este una dintre cele mai neprofitabile ramuri ale economiei. Cu un raport calitate/preț discutabil, cu servicii ce lasă de dorit și cu o grijă față de client deseori aproape inexistentă, cu investiții puține și, de cele mai multe ori, gândite strict la nivel micro, fără a se da o perspectivă largă, corectă cadrului, turismul românesc doar supraviețuiește de la un sezon la altul, resemnat deja în lâncezeala cronică în care se zbate. M-am săturat să tot aud: trebuie să atragem turiști străini! Pe bune!? Ca să ce? Turismul românesc nu e capabil să acopere cererea locală într-un mod decent, dar jinduiește după străini... adică, așa cum bine zice-o vorbă din bătrâni: n-are izmene, dar îi trebuie indispensabili. Oare ce cred ei că ar face cu cohortele de turiști străini... chiar consideră că e suficient să-i aducă în niște hoteluri superluxoase, dar așezate pe niște maldăre de gunoaie!? Pe unde îi aduci, ce le oferi, pe unde-i plimbi, cu ce le încarci timpii morți... acestea sunt probleme serioase... că nu poți să-i ții închiși în camere sau, ipotetic vorbind, cu maneleala din satul de vacanță și porumb fiert de 8 - 10 lei/buc.
Sunt zeci de hoteluri cu multe stele (4,5) în toate stațiunile, și de la munte, și de la mare. Dar în stațiunile acelea nu există un trotuar decent pe care să te plimbi departe de zgomot, claxoane, gaze de eșapament, iar între ele și până la ele niște drumuri decente pe care să nu pierzi ore întregi pentru 5 km.
Asta nu înțelege nici investitorul, nici statul român (mă rog, nu vrea): turismul nu e o afacere unitară – dacă nu ai un resort de câțiva kilometri pătrați, care să ofere o gamă vastă de servicii de recreere și distracție și în care să ții turiștii feriți de restul lumii ca într-un cocon. Turismul e un proiect amplu, cu viziune largă, nu e o afacere punctuală ci, mai degrabă e afacerea unui oraș, a unei zone, chiar a unei țări. Iar succesul ei nu ține strict de investiție (sunt bani aproape irosiți dacă oferi doar cazare de lux), ci și de alte chestii conexe – petrecerea timpului liber, curățenia, frumosul, buna-cuviință din jur dar și de oamenii implicați.
Categoric, turismul este într-adevăr un pachet (pachet turistic), dar, în România, pachetul acesta are încă multe componente lipsă. Și până când nu va fi complet, apoi corect și decent ambalat, șansele să devină o afacere cu adevărat prosperă sunt foarte mici. Aș îndrăzni să spun chiar inexistente, câtă vreme, mare parte dintre investitorii noștri o duc destul de bine, un bine însă obținut prin lipsă de modernizări, muncă la negru, produse de slabă calitate la prețuri astronomice... Și se mulțumesc așa! Sunt într-un cerc vicios în care se complac pentru că salvarea vine întotdeauna la sfârșit de săptămână și la marile sărbători religioase, când tot românul are o zi liberă în plus.
Stați să vedeți ce o să fie week-end-ul acesta la munte, la mare și, mai ales, pe șosele! O cohortă de turiști străini, exact asta ne lipsea! Cu ce amintiri frumoase ar fi rămas ei de pe Autostrada Soarelui sau drumul Comarnic-Brașov!
Iar să-i aduci în martie sau octombrie... doar să incluzi în pachet și pastile de somn, că toată pălăvrăgeala asta cu 9 luni turism într-un an, când nici în plin sezon ei nu-s capabili să facă față, a devenit deja o poveste de adormit copiii.
