„Ne confruntăm acum cu o catastrofă generaţională, care ar putea irosi un potenţial uman incalculabil, submina decenii de progres şi exacerba inegalităţile existente”, a declarat, zilele trecute, Antonio Guterres, secretarul general ONU, în timpul discursului de lansare a campaniei „Save our Future” (Salvaţi-ne viitorul) .
Un discurs în care a explicat clar de ce readucerea elevilor şi studenţilor în sălile de clasă în condiţii de siguranţă trebuie să reprezinte „o prioritate de prim rang” pentru orice ţară: la mijlocul lunii iulie, şcolile erau închise în aproximativ 160 de ţări, afectând peste 1 miliard de elevi, iar 40 de milioane de copii rataseră educaţia preşcolară. Aceste cifre se adaugă celor peste 250 milioane de copii care nu mergeau la şcoală nici înainte de pandemie.
Discursul secretarului general ONU descrie perfect şi situaţia din România. Şcoli şi grădiniţe închise, abandon şcolar, elevi din medii defavorizate pentru care şi înainte de pandemie educaţia era o problemă greu de controlat. Criza sanitară doar ne-a reamintit de ei, a reaşezat nişte cifre, arătându-ne cât sunt de mulţi, dar şi cât de adâncă este prăpastia căscată între aceşti copii săraci, comunitate şi autorităţi. Şi nu doar atât. Un alt mare “beneficiu” al pandemiei este acela că, în sfârşit, la nivel de naţie, am conştientizat şi noi cât de refractară la progres este şcoala românească, cât de incapabilă să facă faţă unei situaţii de criză. Iar odată conştientizat, tot mai mulţi am cerut “schimbarea” şi ne-am creat aşteptări şi speranţe.
Astăzi, cu 5 săptămâni şi câteva zile înaintea începerii unui nou an şcolar, suntem în acelaşi stadiu: aşteptări şi speranţe. Pentru că, deşi se vorbeşte mult, concret, până acum, nu ni s-au oferit decât scenarii. Şi nu cine ştie ce tactici elaborate, însoţite de date concrete, bani, nevoi de spaţii sau personal, investiţii. Nici pomeneală! Marile scenarii trâmbiţate mai întâi de la tribuna Ministerului Educaţiei, iar de câteva zile şi prin judeţe, de inspectorii generali (aşa cum a făcut Viorel Botea), se rezumă practic la trei variante simple de lucru, din punctul meu de vedere penibile, ceva de genul: ori toţi, ori jumate, ori niciunul. Şi copiii care au ratat educaţia preşcolară din cauza pandemiei cred că ar fi fost mai inventivi şi mai coerenţi în conceperea unei strategii!
Dar am să merg mai departe cu aceste scenarii. Primul şi ultimul sunt clare, se va lucra ori în lâncezela dinainte de pandemie, ori în brambureala din timpul ei, în ambele fiind la fel de clar că succesul unui copil, al unei clase sau al unei şcoli sunt dependente 100% de implicarea, priceperea şi dăruirea dascălilor. Varianta de mijloc, cred eu mai aproape de realitate după cum gestionăm starea de alertă, are însă şi cele mai multe lacune. Şi până când nu vom şti în amănunt cum se va lucra cu clase împărţite (pentru că înţeleg că numărul de posturi nu a fost suplimentat în învăţământ) şi cu ce resurse didactice (pentru că nici de mega achiziţii nu am auzit până acum) cred că nu putem vorbi de începerea unui nou an şcolar. Poate doar de încă o catastrofă generaţională.
