Revenind, ce m-a uimit în poziţia adoptată de sindicat a fost condiţia impusă pentru a fi de acord cu suspendarea executării silite: demiterea actualului director general, Ionel Pătraşcu, precum şi a directorului economic. Nu încerc să-l victimizez pe Pătraşcu pentru că sindicatul are dreptate atunci când spune că prin dialog şi negocieri se putea evita această criză. Vreau doar să spun că, în timp, conducătorii celor două tabere, chiar dacă nu vor să recunoască făţiş, au luat această luptă la modul cât se poate de personal. Practic, interesele salariaţilor CET ori ale puţinilor clienţi rămaşi au trecut în plan secund. Am impresia că asist la o piesă de teatru absurd cu un scenariu atât de confuz, încât nici nu se mai deosebeşte tabăra celor buni de cea a "răilor". Şi încă ceva: pe brăilenii care încă se mai încălzesc centralizat îi interesează puţin spre deloc astfel de lupte interne, dar devin ultrasensibili atunci când vine vorba despre un factor de risc care ar putea avea repercusiuni asupra tarifului pe care trebuie să-l achite lunar. E de la sine înţeles că o creştere salarială la care instanţa, de altfel, i-a îndrituit pe salariaţii "CET" se va repercuta şi asupra preţului gigacaloriei. Dar problema se poate pune şi la modul acesta: pentru cât timp îşi vor mai putea lua salarii majorate angajaţii centralei termice, pentru că în situaţia dată finalul e, inevitabil, falimentul? Şi atunci, întrebarea logică este "sunt dispuşi oamenii din CET să rişte TOTUL doar pentru a face şah-mat conducerea?".
Totul sau nimic!
De bine de rău, tariful perceput pentru serviciile oferite este la un nivel suportabil, clienţii rămaşi îşi achită cu o mai mare rigurozitate datoriile curente la apă caldă şi căldură, reclamaţiile cu privire la calitatea serviciilor nu au mai venit în avalanşe, aşa cum se întâmpla în iernile trecute, cu bani de la bugetul de stat s-au făcut şi investiţii în modernizarea unor părţi din sistem... Nu zic că acul barometrului bate spre zona de roz, pentru că situaţiile financiare raportate de CET arată că se adâncesc pierderile şi, de la an la an, se afundă tot mai mult în datorii. (Aici a intervenit salvator municipalitatea, care a reuşit să dea cât de cât o stabilitate financiară sistemului, în ideea că într-un an sau doi, îl va privatiza). Una peste alta, lucrurile păreau că se mişcă. Ei bine, relativa stabilitate despre care vorbeam este serios zdruncinată de o lovitură sub centură. Spun "sub centură" pentru că vine din interiorul sistemului, mai precis chiar din partea angajaţilor care îl deservesc şi mănâncă o pâine de pe urma lui. În urmă cu mai bine de un an, organizaţia sindicală a salariaţilor CET a dat în judecată societatea, cerând alinierea pragului minim de salarizare la nivelul ramurii industriale din care societatea face parte. Instanţa a dat câştig de cauză salariaţilor, ceea ce pentru CET înseamnă un efort financiar greu de dus. Drept urmare, s-a încercat o amânare a inevitabilului, fapt ce a condus la inflamarea relaţiilor dintre sindicat şi conducere. Ba chiar s-a lăsat cu dosar penal pe numele conducătorului societăţii. Mai nou, sindicatul a trecut la executarea silită a societăţii, ceea ce a însemnat poprire pe conturile bancare. Ca să ne lămurim, o astfel de procedură aruncă orice societate într-o zonă de vulnerabilitate extremă, pentru că se poate ajunge foarte uşor la situaţia în care nu poate onora un creditor care la rându-i poate cere declanşarea procedurii insolvenţei. Odată alunecat pe acest drum, bulgărele cu greu mai poate fi oprit, iar punctul terminus este falimentul.
