RomâniaFilm. Pe o șosea întunecată, plină de hârtoape și bălți, se zbate să-și croiască drum o mașină. Cu ferestre și portiere ruginite, dar sulemenite sfidător cu câteva straturi de vopsea metalizată, cu roți strâmbe și anvelope roase, dar umflate arogant peste limită, mașina e plină până la refuz. Are toate locurile ocupate, plus că, printre banchete ori direct pe podea, care cum și-a mai făcut loc, unii stau de-a dreptul tolăniți, alții, mai slugarnici, în genunchi și coate. Înghesuiala nu pare însă să-i deranjeze, ba chiar, pe fețe le apare câte un rânjet victorios de fiecare dată când reușesc să mai fure câte un pic din spațiul vecinului.
Afară, bezna e din ce în ce mai groasă, dar în oaza din interior nimeni nu bagă de seamă. Sunt angrenați în discuții, aparent importante. Peste tot sunt hârtii. Dosare și hârtii. Unele sunt scoase provocator în față, altele, dimpotrivă, sunt pitite cât mai adânc, în portbagaj. Unii își fac semne pe la spate, alții socoteli în șoaptă. Nu-mi dau seama deocamdată dacă în toată foiala aceasta sunt prieteni sau dușmani. Dar, după cum se comportă, mi-e clar deja: sunt doar niște figuranți!
Mașina înaintează tot mai greu, scârțâie, pufnește și trosnește din toate încheieturile. Nici drumul n-o ajută. Fără marcaje, fără panouri de avertizare, fără parapeți ... o incertitudine totală, de-a stânga și de-a dreapta. Rareori, din depărtare se văd niște flash-uri. Prea puține și prea stinghere pentru a capta atenția celor din mașină. De fapt, pe ei nici nu-i interesează drumul și ce se întâmplă de-a lungul lui. Confortul din interior - căci în ciuda aspectului jalnic de la exterior, înăuntrul mașinii domnește luxul - e tot ce contează. Doar șoferul, când și când, întoarce capul spre ele. Nu-mi dau seama ce simte când le vede, pare confuz. Confuz și preocupat. În special, să nu-l încurce strada, mai ales că GPS-ul îi sclipește permanent în bord. Urmează calea și vorbește mult, la telefon sau cu cei din mașină. Uneori e satisfăcut de discuții, alteori se enervează. Câteodată e arogant, iar de câteva ori l-am văzut cum pur și simplu încerca să-și ia complet mâinile de pe volan. N-a avut destul curaj, așa că a continuat să conducă. Un kilometru, și încă un kilometru, și încă unul. Apoi, dintr-odată, bum! La ordin, mașina e blocată în trafic, iar șoferul, somat de cei din afară și împins cu putere de cei din interior, e forțat să iasă. Știe bine că unde-i justiție nu-i tocmeală, așa că nu se împotrivește și pleacă. „M-am dat jos din trabant!”, a spus, în trecere, la finalul primului episod.
În acest punct, filmul, inițial o combinație nefericită între dramă și groază, a devenit doar o prestație penibilă, cu figuranți și mafioți, prea scump plătită însă de publicul spectator.
Nu știu care va fi finalul lui, la acest moment se scrie abia scenariul pentru episodul 2. Un episod extrem de important, care ar trebui să ruleze sâmbătă, 20 ianuarie, și a cărui acțiune, pentru că e gândit ca o replică a primului, ar trebui să se desfășoare pe toate șoselele țării și să implice mii de mașini. Cu titlul „Coloane către București”, pentru acest episod scenariștii nu au nevoie de figuranți. Caută doar actori principali, sute de mii, milioane, din toată țara. Cât mai mulți și de peste tot, pentru că, sâmbătă, 20 ianuarie, de oriunde ai fi „Toate drumurile duc la București”. Mai exact, în Piața Universității.
Nu te mulțumi să fii doar simplu spectator, cu sau fără bilet plătit. Nu te opri la roluri secundare, în care doar dai flash-uri de pe margine. Fii printre eroii principali și dă, sâmbătă, 20 ianuarie, o replică usturătoare figuranților din trabant și celor care îi ghidează GPS-ul!
Intră și tu în coloană și nu le mai permite să te ignore! Amintește-le încă o dată și tu: unde-i Justițe, nu-i tocmeală.
Intră în coloana către București! Coloana împotriva celor fără coloană.
