Profesorul Brian Daizen Victoria este o personalitate multi-fatetata, care te impresioneaza prin firea blinda si vorba cumpanita. Originar din Omaha, Nebraska, Brian are un masterat in studii buddhiste la Universitatea Komazawa din Tokyo si un doctorat in studii religioase la Universitatea Temple (Philadelphia). Preda in prezent la Colegiul Antioch (Yellow Springs, Ohio), dar este in acelasi timp si calugar buddhist (nume de calugar: Daizen - mare meditatie, dar si Ryojun - bunatate penetranta) al Sectei Soto (din 1964) si detinator al unei centuri negre (ikkyu) in aikido. De asemenea, s-a remarcat ca luptator pentru pace in timpul razboiului din Vietnam, dar si pentru drepturile omului, motiv pentru care a fost expulzat din numeroase tari, precum China, Taiwan, Korea de Sud, Vietnam de Sud si Japonia, si chiar arestat in Japonia, in 1975.
Printre lucrarile majore ale lui Brian de pina acum, se numara, volumul seminal Zen at War (RoutledgeCurzon, Londra, 1997), dar si Zen War Stories (RoutledgeCurzon, 2003) si Zen Master Dogen (cu Yokoi Yuho, Weatherhill, Londra, 1976).
In teorie, buddhismul ar trebui sa fie ultimul loc in care sa gasim doctrine care sa justifice terorismul, pe care il definesc aici ca reprezentind uciderea de persoane ne-combatante, neinarmate, in vederea atingerii unor scopuri politice. Si totusi, realitatea istorica este ca in Japonia anilor '30, cel putin trei incidente teroriste au fost influentate de doctrina si practica Zen, si asta fara sa mentionam alte acte teroriste atribuite unor practicanti ai scolii Nichiren, precum cel al generalului Ishiwara Kanji. Incidentele cu o clara influenta Zen sint: 1) Incidentul trupelor "Juramintul Singelui" (ketsumeidan jiken) din primavara lui 1932; 2) asasinarea generalului maior Nagata Tetsuzan, din 12 august 1935; si 3) rebeliunea militara din 26 februarie 1936.
Aceste incidente ridica, in primul rind, anumite chestiuni de etica, cum ar fi legitimitatea folosirii puterii spirituale obtinute prin practica meditatiei (zenjo-riki sau forta samadhi) pentru a lua viata altor fiinte umane. Daca, de exemplu, se poate spune ca puterea spirituala obtinuta prin meditatie Zen a fost folosita in scopuri ne-ortodoxe in aceste incidente, atunci de ce maestrii Zen atit din secta Soto, cit si din Rinzai nu au luat atitudine impotriva acestor incidente? De asemenea, care ar fi elementele din doctrina traditionala Zen care ar fi fost impotriva, sau chiar au interzis folosirea in acest fel a puterii spirituale?
In al doilea rind, cum ar trebui inteleasa marturia lui Inoue Nissho (1886-1967), unul dintre liderii teroristi, care, in timpul audierii in procesul sau din 1934 a explicat ca a ales Zen, pentru ca "Zen nu agreeaza teoria goala" si pentru ca "nu am idei sistematice. Eu transcend ratiunea si actionez exclusiv pe baza intuitiei"1? Comparati aceste declaratii cu cele ale lui D.T. Suzuki2, care va scrie numai citiva ani mai tirziu: "Din punct de vedere filosofic, Zen prefera intuitia intelectului, pentru ca intuitia este o maniera mai directa de a atinge Adevarul. Prin urmare, atit moral, cit si filosofic, exista in Zen foarte multa atractie pentru clasa militara."3 Oare ar fi trebuit Suzuki sa adauge "dar si pentru teroristi antrenati in doctrina Zen?"
Sa fie oare posibil ca accentul pe care Zen il pune pe actiunea bazata pe intuitie sa scurtcircuiteze atit nevoia unei gindiri rationale, analitice, cit si a unei conduite etice? Daca raspundem in mod negativ la aceasta intrebare, ne-am gasi in contradictie cu o alta declaratie de-a lui Suzuki: "Zen nu a dezbatut problema nemuririi sufletului cu ei (razboinicii), nici pe cea a ceea ce e drept, sau ce e calea divina sau conduita etica, ci i-a indrumat sa urmeze orice conluzie, fie ea rationala sau irationala, la care acestia ar fi ajuns prin propriile puteri"4. Asadar, daca atit un lider terorist precum Inoue, cit si un ginditor Zen precum Suzuki gresesc cu privire la implicatiile etice ale accentului pus de Zen pe intuitie, atunci care este pozitia Zen in aceasta privinta?
In al treilea rind, care este rolul compasiunii buddhiste in cadrul Zen? Onuma Sho, unul dintre membrii gruparii lui Inoue, a descris telul gruparii astfel: "telul nostru nu a fost sa facem rau altora, ci sa ne distrugem pe noi insine... Dar in cursul distrugerii noastre de sine, nu am putut sa facem nimic daca mai cadeau victima si altii. Acesta a fost spiritul fundamental al revolutiei noastre. Un suflet plin de compasiune a reprezentat spiritul fundamental al revolutiei noastre."5
Se poate vedea aici expresia concreta atit a "negarii de sine" inspirata de Zen, dar si a omorului ca produs de neevitat al ei, ambele in numele unei "mari compasiuni" comparabila cu a unui boddhisattva6. Scriind intr-o maniera similara, Suzuki ne spune ca "Zen e animat de un anume spirit revolutionar, si atunci cind lucrurile ajung intr-un punct mort - asa cum se intimpla cind sintem incarcati de conventionalism, formalism si alte asemenea isme - Zen iese in evidenta si se dovedeste a fi o forta destructiva"7. Tot Suzuki mai scrie: "Spadasinul nu are nici un fel de dorinta de a face rau cuiva, dar dusmanul isi face aparitia si se face victima pe sine. E ca si cum sabia si-ar exercita in mod automat functia justitiara, care este in acelasi timp, functia ei de a-si face mila de cineva"8. Daca atit Onuma, cit si Suzuki isi imagineaza in mod gresit compasiunea buddhista ca licenta de a ucide pentru a justifica negarea de sine, atunci ce anume in doctrina Zen traditionala indica greseala lor?
In fine, intr-unul dintre cele mai interesante momente din procesul lui Inoue, judecatorul face un rezumat al afirmatiilor lui Inoue si gruparii sale despre natura buddhista a actelor lor teroriste: "Acuzatii sustin ca a rasturna vechiul sistem de organizare este un act destructiv sau negativ. Stabilirea unui nou sistem de organizare este un act constructiv sau pozitiv. Si totusi, fara distrugere nu poate fi nici un fel de constructie. Din moment ce negarea ultima este in acelasi timp afirmare clara, distrugerea este in sine constructie, si deci cele doua sint una si inseparabile"9.
In acceptia Zen a accentului pe care scoala Madhyamika10 il pune pe identificarea opozitiilor (sokuhi), asa cum este ea exprimata mai sus de judecator, sintem, din nou, in pozitia de a raspunde la intrebarea ce doctrina sau invatatura ar preveni identificarea "distrugerii" cu "constructia", atunci cind asta implica terorizarea civililor nevinovati?
Lucrarea de fata nu pretinde ca poate sa raspunda in mod satisfacator la toate intrebarile etice de mai sus. In plus, numai unul dintre cele trei incidente care au in spate doctrina Zen, si anume incidentul gruparii "Juramintul Singelui" va fi examinat aici. Cei interesati in a afla mai multe despre celelalte doua incidente sint invitati sa consulte cartea mea Zen at War (RoutledgeCurzon, Londra, 2003), pag. 27-38 si 54-57.
Ceea ce lucrarea de fata isi propune sa faca este identificarea acelor intrebari care trebuie puse daca Zen isi doreste sa evite a se gasi din nou invocat ca sprijin in favoarea terorismului, ca sa nu mai vorbim de agresiune militara statala. (Traducere si redactare de George Sipos).
Printre lucrarile majore ale lui Brian de pina acum, se numara, volumul seminal Zen at War (RoutledgeCurzon, Londra, 1997), dar si Zen War Stories (RoutledgeCurzon, 2003) si Zen Master Dogen (cu Yokoi Yuho, Weatherhill, Londra, 1976).
In teorie, buddhismul ar trebui sa fie ultimul loc in care sa gasim doctrine care sa justifice terorismul, pe care il definesc aici ca reprezentind uciderea de persoane ne-combatante, neinarmate, in vederea atingerii unor scopuri politice. Si totusi, realitatea istorica este ca in Japonia anilor '30, cel putin trei incidente teroriste au fost influentate de doctrina si practica Zen, si asta fara sa mentionam alte acte teroriste atribuite unor practicanti ai scolii Nichiren, precum cel al generalului Ishiwara Kanji. Incidentele cu o clara influenta Zen sint: 1) Incidentul trupelor "Juramintul Singelui" (ketsumeidan jiken) din primavara lui 1932; 2) asasinarea generalului maior Nagata Tetsuzan, din 12 august 1935; si 3) rebeliunea militara din 26 februarie 1936.
Aceste incidente ridica, in primul rind, anumite chestiuni de etica, cum ar fi legitimitatea folosirii puterii spirituale obtinute prin practica meditatiei (zenjo-riki sau forta samadhi) pentru a lua viata altor fiinte umane. Daca, de exemplu, se poate spune ca puterea spirituala obtinuta prin meditatie Zen a fost folosita in scopuri ne-ortodoxe in aceste incidente, atunci de ce maestrii Zen atit din secta Soto, cit si din Rinzai nu au luat atitudine impotriva acestor incidente? De asemenea, care ar fi elementele din doctrina traditionala Zen care ar fi fost impotriva, sau chiar au interzis folosirea in acest fel a puterii spirituale?
In al doilea rind, cum ar trebui inteleasa marturia lui Inoue Nissho (1886-1967), unul dintre liderii teroristi, care, in timpul audierii in procesul sau din 1934 a explicat ca a ales Zen, pentru ca "Zen nu agreeaza teoria goala" si pentru ca "nu am idei sistematice. Eu transcend ratiunea si actionez exclusiv pe baza intuitiei"1? Comparati aceste declaratii cu cele ale lui D.T. Suzuki2, care va scrie numai citiva ani mai tirziu: "Din punct de vedere filosofic, Zen prefera intuitia intelectului, pentru ca intuitia este o maniera mai directa de a atinge Adevarul. Prin urmare, atit moral, cit si filosofic, exista in Zen foarte multa atractie pentru clasa militara."3 Oare ar fi trebuit Suzuki sa adauge "dar si pentru teroristi antrenati in doctrina Zen?"
Sa fie oare posibil ca accentul pe care Zen il pune pe actiunea bazata pe intuitie sa scurtcircuiteze atit nevoia unei gindiri rationale, analitice, cit si a unei conduite etice? Daca raspundem in mod negativ la aceasta intrebare, ne-am gasi in contradictie cu o alta declaratie de-a lui Suzuki: "Zen nu a dezbatut problema nemuririi sufletului cu ei (razboinicii), nici pe cea a ceea ce e drept, sau ce e calea divina sau conduita etica, ci i-a indrumat sa urmeze orice conluzie, fie ea rationala sau irationala, la care acestia ar fi ajuns prin propriile puteri"4. Asadar, daca atit un lider terorist precum Inoue, cit si un ginditor Zen precum Suzuki gresesc cu privire la implicatiile etice ale accentului pus de Zen pe intuitie, atunci care este pozitia Zen in aceasta privinta?
In al treilea rind, care este rolul compasiunii buddhiste in cadrul Zen? Onuma Sho, unul dintre membrii gruparii lui Inoue, a descris telul gruparii astfel: "telul nostru nu a fost sa facem rau altora, ci sa ne distrugem pe noi insine... Dar in cursul distrugerii noastre de sine, nu am putut sa facem nimic daca mai cadeau victima si altii. Acesta a fost spiritul fundamental al revolutiei noastre. Un suflet plin de compasiune a reprezentat spiritul fundamental al revolutiei noastre."5
Se poate vedea aici expresia concreta atit a "negarii de sine" inspirata de Zen, dar si a omorului ca produs de neevitat al ei, ambele in numele unei "mari compasiuni" comparabila cu a unui boddhisattva6. Scriind intr-o maniera similara, Suzuki ne spune ca "Zen e animat de un anume spirit revolutionar, si atunci cind lucrurile ajung intr-un punct mort - asa cum se intimpla cind sintem incarcati de conventionalism, formalism si alte asemenea isme - Zen iese in evidenta si se dovedeste a fi o forta destructiva"7. Tot Suzuki mai scrie: "Spadasinul nu are nici un fel de dorinta de a face rau cuiva, dar dusmanul isi face aparitia si se face victima pe sine. E ca si cum sabia si-ar exercita in mod automat functia justitiara, care este in acelasi timp, functia ei de a-si face mila de cineva"8. Daca atit Onuma, cit si Suzuki isi imagineaza in mod gresit compasiunea buddhista ca licenta de a ucide pentru a justifica negarea de sine, atunci ce anume in doctrina Zen traditionala indica greseala lor?
In fine, intr-unul dintre cele mai interesante momente din procesul lui Inoue, judecatorul face un rezumat al afirmatiilor lui Inoue si gruparii sale despre natura buddhista a actelor lor teroriste: "Acuzatii sustin ca a rasturna vechiul sistem de organizare este un act destructiv sau negativ. Stabilirea unui nou sistem de organizare este un act constructiv sau pozitiv. Si totusi, fara distrugere nu poate fi nici un fel de constructie. Din moment ce negarea ultima este in acelasi timp afirmare clara, distrugerea este in sine constructie, si deci cele doua sint una si inseparabile"9.
In acceptia Zen a accentului pe care scoala Madhyamika10 il pune pe identificarea opozitiilor (sokuhi), asa cum este ea exprimata mai sus de judecator, sintem, din nou, in pozitia de a raspunde la intrebarea ce doctrina sau invatatura ar preveni identificarea "distrugerii" cu "constructia", atunci cind asta implica terorizarea civililor nevinovati?
Lucrarea de fata nu pretinde ca poate sa raspunda in mod satisfacator la toate intrebarile etice de mai sus. In plus, numai unul dintre cele trei incidente care au in spate doctrina Zen, si anume incidentul gruparii "Juramintul Singelui" va fi examinat aici. Cei interesati in a afla mai multe despre celelalte doua incidente sint invitati sa consulte cartea mea Zen at War (RoutledgeCurzon, Londra, 2003), pag. 27-38 si 54-57.
Ceea ce lucrarea de fata isi propune sa faca este identificarea acelor intrebari care trebuie puse daca Zen isi doreste sa evite a se gasi din nou invocat ca sprijin in favoarea terorismului, ca sa nu mai vorbim de agresiune militara statala. (Traducere si redactare de George Sipos).
