Anul trecut, la prestigioasa editura "Humanitas" a fost publicat romanul scriitorului brailean Cristian Robu-Corcan, "Gravura in mi bemol". Este primul brailean, cel putin din ultimii zece ani, care reuseste sa faca acest pas in literatura nationala, al carui nume a ajuns sa fie pronuntat alaturi de altele foarte cunoscute si mediatizate. Dupa cum a afirmat reprezentantul editurii, cartea a surprins prima data prin formula de prezentare a autorului, sarcastica, ironica, adica altceva decit erau obisnuiti sa vada, apoi au fost impresionati de continut, de lumea ciudata in care se petrece actiunea. "Gravura in mi bemol" este altceva, te cucereste, este o carte pe care nu ai mai lasa-o din mina. La inceput de an, autorul ei, Cristian Robu-Corcan ne-a oferit un interviu.
"Succesul la public este irational cu totul"
- In acea autobiografie, de la inceputul volumului, spui ca ai fost de toate si nu ai fost nimic, ce ar trebui sa fii ca sa consideri ca esti ceva?
- Evident scriitor. Consider ca a fi scriitor inseamna, pina la urma, a fi ceva. O profesiune, o slujba inseamna cam nimic fata de adevarurile absolute ale acestei lumi. Scriitorul construieste lumi si maninca pina la sfirsitul vietii din ele.
- Destinul tau este sa fii scriitor sau este o intimplare ca ai devenit scriitor?
- Nu stiu daca pot sa ma exprim in acesti termeni dramatici, destin, dar este singurul domeniu in care ma pot misca si in care am o satisfactie. Copil fiind, imi imaginam ca acesta ar fi lucrul pe care l-as face fara nici o rezerva. Pe atunci nu stiam ce presupune a fi scriitor, dar negasind nici un lucru care sa ma entuziasmeze, spre care sa ma indrept, am zis ca ar fi bine sa ma fac scriitor. Evident, cu timpul am inteles ca a fi scriitor este cu totul altceva. Nu exista o definitie a scriitorului. Un poet american, de origine sirba, spunea ca daca scrie poezie de 25 de ani se presupune ca este poet. Nu stiu daca e o definitie foarte exacta, ea contine si multa ironie, dar cred ca, la un moment dat, daca scrii carti te poti numi scriitor. Eu inca nu sint convins daca sint scriitor. Cred ca depinde de foarte multe lucruri sa te consideri sau nu scriitor.
- Daca tu nu te consideri scriitor, atunci cei care nu au publicat la o editura mare ce pot fi?
- O fi distanta mare de la a-ti publica o carte la edituri obscure, de provincie, carti de negasit si pe care nu le ia nimeni in seama acolo unde conteaza, dar simt si o distanta enorma intre mine si autori care imi sint dragi, care ma intimideaza. Azi cu foarte mare usurinta se pot scoate citeva carti, si foarte repede respectivii se considera mari scriitori, geniali. Eu am rezerve in aceasta privinta pentru ca ramin fascinat de fiecare data cind recitesc marii clasici si imi dau seama ca aceasta dimensiune a scriitorului este una care nu se lasa prinsa intr-o definitie care tine cont de numarul de carti publicate si chiar de succesul la public. Succesul la public este irational cu totul. Istoria literara ne dovedeste ca scriitori mari au fost evitati in epoca, in timp ce altii aveau un asa-zis succes si faceau paginile zilei. Ca urmare, succesul fiind irational, a te considera scriitor este o chestiune de constiinta individuala. Ma voi considera scriitor numai in momentul in care voi reusi sa pun pe hirtie tot ceea ce am in cap acum. Daca voi reusi sa fac acest lucru la modul ideal, atunci probabil ca voi considera ca mi-am facut datoria. Din aceasta perspectiva, as putea fi considerat scriitor.
- Scriai cind erai copil?
- Cind eram copil scriam mult in cap. Chiar si acum procedez asa. Scriu pasaje foarte lungi, pe care le retin intocmai, insa cind eram copil nu aveam o intuitie a unei instruiri, a unei anumite ordini. Proza presupune o anume disciplina, o anume tehnica de a executa un capitol, un roman. Copil fiind, nu reuseam sa ma identific cu absolut nimic din ce se putea face pe lumea asta. Copiii spun cind sint mici ca vor sa se faca aviator, tractorist, medic, dar mie nu imi convenea absolut nimic.
- Si cind te intreba cineva ce vrei sa te faci cind vei fi mare ce raspundeai?
- Alegeam personaje din carti. Spuneam ca vreau sa ma fac Robinson Crusoe, ceea ce nu era tocmai ceva. Cind eram mic intotdeauna ma identificam cu personajele din carti si daca voiam sa ma fac ceva, voiam sa ma fac ceva in sensul acesta.
"La mine totul porneste de la o senzatie pe care nu vreau sa o pierd"
- In "Gravura in mi bemol" ai construit o lume foarte ciudata.
- Este o lume transfigurata. Am anumite optiuni estetice si ideatice in ceea ce priveste proza. Imi amintesc ca am citit un interviu luat lui Constantin Brancusi, in care acesta afirma ca el nu creeaza o arta abstracta pentru ca in momentul cind a sculptat "Pasarea maiastra", a transfigurat de fapt pasarea ca atare, a redat calitatea esentiala a pasarii, zborul. Asadar, nu era vorba de o abstractiune, ci, prin transfigurare, de o redare a calitatii esentiale a obiectului observat. Ceva din acest lucru il am in proza mea. Evident, citesc cu mare placere autori care ne arata in ce lume traim, cam cum traim, o proza de fresca sociala, dar ca autor nu ma intereseaza acest lucru. La mine totul porneste de la o senzatie pe care nu vreau sa o pierd. Dintre toate formele de arta, textul in sine nu are aceasta putere de transfigurare. Se poate transfigura prin arta plastica, prin muzica, dar am observat ca textul nu are aceasta forta sau daca are aceasta forta este in stare latenta. Exista intotdeauna ceva in spatele lucrurilor pe care le vedem. Este conventional sa redam caracteristicile exterioare. Pe mine ma intereseaza foarte mult ce se intimpla cu modul de percepere al omului. Cu noi toti se intimpla in general lucruri bizare. In carte, lumea pare a fi rasturnata, intoarsa pe dos, dar cu toate acestea lucrurile de acolo ni se intimpla zi de zi, dar nu le luam in considerare, preferam sa le dam la o parte. Fiecare poarta in el, zilnic, intuitia mortii. Cu toate astea, in toate peregrinarile noastre refuzam sa vorbim despre asa ceva. Pentru mine este foarte important sa incerc sa redau ceva din sentimentul omului care are intuitia mortii. De aceea poate, cartea suna bizar si personajele au ceva din niste oameni care nu actioneaza si nu reactioneaza la fel ca oamenii obisnuiti. Apoi la mine mai exista si fascinatia irepresibila a artei. La prima expozitie a lui Cezanne au venit critici eminenti, pictori foarte bine cotati si unul dintre ei a spus ca-i vine sa vomite cind vede picturile lui Cezanne. In timpul acela trecea pe afara un muncitor cu niste undite pe umar, se ducea sa pescuiasca. S-a oprit fascinat in fata unui tablou de Cezanne si a spus ca nu a vazut in viata lui ceva atit de frumos, ca ar vrea sa pescuiasca si el in lacul acela. Fascinatia artei nu se produce in mod obligatoriu asupra persoanelor instruite. Evident, trebuie o anumita instruire pentru a pricepe cu adevarat o opera de arta si totusi ramin la senzatie, la emotie, la acest inefabil pe care ma straduiesc sa-l redau in proza mea.
"Relatia dintre barbat si femeie a ramas in acelasi stadiu primitiv"
- Spuneai ca unii te vor dispretui pentru ca esti monogam. A fi monogam e un pacat? De ce s-a ajuns aici?
- Afirmatia mea contine si o nota de ironie, dar remarca mea porneste de la constatarea unei realitati pe care trebuie sa o acceptam: traim intr-o lume a barbatilor. Nu inseamna ca ar trebui sa traim intr-o lume a femeilor, dar consider ca relatia dintre barbat si femeie a ramas in acelasi stadiu primitiv. Barbatul ramine marcat de propria lui virilitate. Este bizar sa ajungem sa trecem prin atitia mii de ani de istorie si inca sa nu auzim un barbat, care a ajuns la virsta andropauzei, sa considere ca este la fel de frumos sa privesti un copac sau sa admiri o opera de arta sau sa asculti o muzica buna. Exista un prost gust remarcabil in aceasta dorinta teribila de a transforma sexualitatea intr-un sport, considerind, ca barbat, ca asta iti aduce un spor de virilitate in ceea ce faci, in modul in care esti privit de lume. Noi practicam o sexualitate crestina prin excelenta, o sexualitate a vinovatiei si nu este un lucru rau, dar in comparatie cu idiomul cultural european, in Romania se petrece un lucru bizar, sexualitatea, atitudinea fata de femeie este asociata celor mai scabroase lucruri. La francezi, sa-i spui unei femei ca vrei sa faci amor cu ea este un semn de pretuire, la noi asta include tot dispretul. In mediile rurale de la noi, dorinta sexuala a femeii este pedepsita imediat. Femeia nu trebuie sa aiba o constiinta a propriei sexualitati. De aici trecem in cealalta extrema, o sexualitate fara cap si fara coada, manifestata la tinara generatie care considera ca sexul trebuie sa se petreaca oricum, oricind, in orice conditii, chiar si ca experiment, fapt pe care, din nou, nu-l inteleg. Cred ca exista si foarte multa bravada. Eu sint monogam dintotdeauna. Eu niciodata nu am putut sa am relatii cu doua femei. Cind eram adolescent, tinar, daca aveam o prietena si ma indragosteam de o alta, pina nu-mi clarificam problemele cu prima nu incepeam nimic.
"M-a mai surprins in cenaclul brailean lipsa unei intuitii a valorii"
- Dupa incidentul de la cenaclul brailean, ai inceput sa mergi la Bucuresti. Ca scriitor simti nevoia acestor confruntari?
- Nu simt nevoia unei confruntari. Eu am o alta idee despre cenaclu. Cenaclul ar trebui sa fie un loc in care mergi sa afli ceva nou. Ar fi foarte bine daca la sedintele de cenaclu un participant ar spune ca in saptamina respectiva a descoperit un scriitor si l-ar prezenta. Cam acesta cred eu ca este sensul cenaclului. Apoi, din punctul de vedere al atelierului de creatie, intr-un cenaclu trebuie sa existe un minim test de constiinta sa te evaluezi si sa te pozitionezi cumva. La sedintele cenaclului din Braila asistam la niste lucruri incredibile. Oameni care nu stiau de unde incepe subiectul si unde se termina predicatul, care nu aveau notiuni minime de literatura, aveau nebunia de a comenta autori care citeau in cenaclu care erau cu 100 de clase deasupra lor. M-a mai surprins in cenaclul brailean lipsa unei intuitii a valorii. Poate nu putem spune prea multe despre un anume autor, dar il intuim. Trebuie sa ai acest reflex daca iti place literatura. Apoi nici unul din oamenii aceia nu incercau sa-si trimita cartile la o mare editura pentru a intra intr-un dialog cultural national. La Bucuresti, in schimb, oamenii aveau aceasta intuitie, aveau habar de ceea ce vorbeau, fiind si conectati la realitatile lumii culturale in care traim.
"Mi-as dori pentru Braila conducatori care sa fie braileni, care sa aiba un anume atasament fata de oras, care sa fi copilarit aici"
- Scriitorii braileni sint prea plini de ei?
- Sint aroganti si ma intreb de ce? De altfel, in intreaga societate braileana, culturala, politica, exista aceasta predispozitie de a-l intimpina pe celalalt cu intrebarea "Tu stii cine sint eu?". Este o intreaga lipsa de profesionalism, de intelegere pentru ceea ce faci. Ma intreb daca vreun primar brailean - si nu ma refer numai la domnul Cibu, si-a pus intrebarea ce vrea sa faca din orasul acesta. Un oras economic sau un oras cultural care sa traiasca din turism cultural, ca sa stie si braileanul. Ma intreb daca exista o anume coerenta, o viziune. Am ajuns sa-l consideram un bun primar pe cel care schimba tevile. Acela trebuie sa fie un bun instalator, nu primar. Toate orasele europene au o particularitate si toti primarii au urmat aceeasi viziune de-a lungul anilor. Aud mereu ca nu sint bani. In lume sint bani, problema este cum traiesti zi de zi. Cind un strain acceseaza site-ul orasului Braila, care este caracteristica pe care o observa? Nici eu nu pot sa raspund la aceasta intrebare. Asta ar trebui sa se construiasca: imaginea, ca sa stim si noi ce sintem. In perioada interbelica au existat primari care dupa ce-si terminau treburile mergeau sa cinte in corul "Armonia". Acei oameni aveau o viziune ampla asupra a ceea ce trebuie sa fie un oras. Un oras nu e facut din sosele, sticla si betoane. Un oras este facut din oameni pentru care este important unde si cum traiesc. Omenii reprezinta locul in care traiesc. Si daca vedem oameni uriti pe strazile Brailei, sa stiti ca nu au nici o vina. Traiesc intr-un oras urit. Asta nu vizeaza cladirile din centrul vechi, care sint superbe, ci atmosfera, modul de a gindi, modul de a respira aerul acestui oras. Mi-as dori pentru Braila conducatori care sa fie braileni, care sa aiba un anume atasament fata de oras, care sa fi copilarit aici. Cei care au fost pina acum nu au copilarit aici, nu au sentimentalisme, nu au atasament fata de ce a fost odata Braila, nu au o anume slabiciune pentru orasul acesta. Acest lucru se simte. Mi-ar placea sa avem un primar care sa aiba o emotie pentru acest oras si cred ca abia in momentul acela multe din lucrurile care ne contrariaza ar intra pe un fagas normal. Nu spun sa reconstituim o epoca intreaga, ci sa traim altfel. (Interviu realizat de Cristina DOSULEANU)
"Succesul la public este irational cu totul"
- In acea autobiografie, de la inceputul volumului, spui ca ai fost de toate si nu ai fost nimic, ce ar trebui sa fii ca sa consideri ca esti ceva?
- Evident scriitor. Consider ca a fi scriitor inseamna, pina la urma, a fi ceva. O profesiune, o slujba inseamna cam nimic fata de adevarurile absolute ale acestei lumi. Scriitorul construieste lumi si maninca pina la sfirsitul vietii din ele.
- Destinul tau este sa fii scriitor sau este o intimplare ca ai devenit scriitor?
- Nu stiu daca pot sa ma exprim in acesti termeni dramatici, destin, dar este singurul domeniu in care ma pot misca si in care am o satisfactie. Copil fiind, imi imaginam ca acesta ar fi lucrul pe care l-as face fara nici o rezerva. Pe atunci nu stiam ce presupune a fi scriitor, dar negasind nici un lucru care sa ma entuziasmeze, spre care sa ma indrept, am zis ca ar fi bine sa ma fac scriitor. Evident, cu timpul am inteles ca a fi scriitor este cu totul altceva. Nu exista o definitie a scriitorului. Un poet american, de origine sirba, spunea ca daca scrie poezie de 25 de ani se presupune ca este poet. Nu stiu daca e o definitie foarte exacta, ea contine si multa ironie, dar cred ca, la un moment dat, daca scrii carti te poti numi scriitor. Eu inca nu sint convins daca sint scriitor. Cred ca depinde de foarte multe lucruri sa te consideri sau nu scriitor.
- Daca tu nu te consideri scriitor, atunci cei care nu au publicat la o editura mare ce pot fi?
- O fi distanta mare de la a-ti publica o carte la edituri obscure, de provincie, carti de negasit si pe care nu le ia nimeni in seama acolo unde conteaza, dar simt si o distanta enorma intre mine si autori care imi sint dragi, care ma intimideaza. Azi cu foarte mare usurinta se pot scoate citeva carti, si foarte repede respectivii se considera mari scriitori, geniali. Eu am rezerve in aceasta privinta pentru ca ramin fascinat de fiecare data cind recitesc marii clasici si imi dau seama ca aceasta dimensiune a scriitorului este una care nu se lasa prinsa intr-o definitie care tine cont de numarul de carti publicate si chiar de succesul la public. Succesul la public este irational cu totul. Istoria literara ne dovedeste ca scriitori mari au fost evitati in epoca, in timp ce altii aveau un asa-zis succes si faceau paginile zilei. Ca urmare, succesul fiind irational, a te considera scriitor este o chestiune de constiinta individuala. Ma voi considera scriitor numai in momentul in care voi reusi sa pun pe hirtie tot ceea ce am in cap acum. Daca voi reusi sa fac acest lucru la modul ideal, atunci probabil ca voi considera ca mi-am facut datoria. Din aceasta perspectiva, as putea fi considerat scriitor.
- Scriai cind erai copil?
- Cind eram copil scriam mult in cap. Chiar si acum procedez asa. Scriu pasaje foarte lungi, pe care le retin intocmai, insa cind eram copil nu aveam o intuitie a unei instruiri, a unei anumite ordini. Proza presupune o anume disciplina, o anume tehnica de a executa un capitol, un roman. Copil fiind, nu reuseam sa ma identific cu absolut nimic din ce se putea face pe lumea asta. Copiii spun cind sint mici ca vor sa se faca aviator, tractorist, medic, dar mie nu imi convenea absolut nimic.
- Si cind te intreba cineva ce vrei sa te faci cind vei fi mare ce raspundeai?
- Alegeam personaje din carti. Spuneam ca vreau sa ma fac Robinson Crusoe, ceea ce nu era tocmai ceva. Cind eram mic intotdeauna ma identificam cu personajele din carti si daca voiam sa ma fac ceva, voiam sa ma fac ceva in sensul acesta.
"La mine totul porneste de la o senzatie pe care nu vreau sa o pierd"
- In "Gravura in mi bemol" ai construit o lume foarte ciudata.
- Este o lume transfigurata. Am anumite optiuni estetice si ideatice in ceea ce priveste proza. Imi amintesc ca am citit un interviu luat lui Constantin Brancusi, in care acesta afirma ca el nu creeaza o arta abstracta pentru ca in momentul cind a sculptat "Pasarea maiastra", a transfigurat de fapt pasarea ca atare, a redat calitatea esentiala a pasarii, zborul. Asadar, nu era vorba de o abstractiune, ci, prin transfigurare, de o redare a calitatii esentiale a obiectului observat. Ceva din acest lucru il am in proza mea. Evident, citesc cu mare placere autori care ne arata in ce lume traim, cam cum traim, o proza de fresca sociala, dar ca autor nu ma intereseaza acest lucru. La mine totul porneste de la o senzatie pe care nu vreau sa o pierd. Dintre toate formele de arta, textul in sine nu are aceasta putere de transfigurare. Se poate transfigura prin arta plastica, prin muzica, dar am observat ca textul nu are aceasta forta sau daca are aceasta forta este in stare latenta. Exista intotdeauna ceva in spatele lucrurilor pe care le vedem. Este conventional sa redam caracteristicile exterioare. Pe mine ma intereseaza foarte mult ce se intimpla cu modul de percepere al omului. Cu noi toti se intimpla in general lucruri bizare. In carte, lumea pare a fi rasturnata, intoarsa pe dos, dar cu toate acestea lucrurile de acolo ni se intimpla zi de zi, dar nu le luam in considerare, preferam sa le dam la o parte. Fiecare poarta in el, zilnic, intuitia mortii. Cu toate astea, in toate peregrinarile noastre refuzam sa vorbim despre asa ceva. Pentru mine este foarte important sa incerc sa redau ceva din sentimentul omului care are intuitia mortii. De aceea poate, cartea suna bizar si personajele au ceva din niste oameni care nu actioneaza si nu reactioneaza la fel ca oamenii obisnuiti. Apoi la mine mai exista si fascinatia irepresibila a artei. La prima expozitie a lui Cezanne au venit critici eminenti, pictori foarte bine cotati si unul dintre ei a spus ca-i vine sa vomite cind vede picturile lui Cezanne. In timpul acela trecea pe afara un muncitor cu niste undite pe umar, se ducea sa pescuiasca. S-a oprit fascinat in fata unui tablou de Cezanne si a spus ca nu a vazut in viata lui ceva atit de frumos, ca ar vrea sa pescuiasca si el in lacul acela. Fascinatia artei nu se produce in mod obligatoriu asupra persoanelor instruite. Evident, trebuie o anumita instruire pentru a pricepe cu adevarat o opera de arta si totusi ramin la senzatie, la emotie, la acest inefabil pe care ma straduiesc sa-l redau in proza mea.
"Relatia dintre barbat si femeie a ramas in acelasi stadiu primitiv"
- Spuneai ca unii te vor dispretui pentru ca esti monogam. A fi monogam e un pacat? De ce s-a ajuns aici?
- Afirmatia mea contine si o nota de ironie, dar remarca mea porneste de la constatarea unei realitati pe care trebuie sa o acceptam: traim intr-o lume a barbatilor. Nu inseamna ca ar trebui sa traim intr-o lume a femeilor, dar consider ca relatia dintre barbat si femeie a ramas in acelasi stadiu primitiv. Barbatul ramine marcat de propria lui virilitate. Este bizar sa ajungem sa trecem prin atitia mii de ani de istorie si inca sa nu auzim un barbat, care a ajuns la virsta andropauzei, sa considere ca este la fel de frumos sa privesti un copac sau sa admiri o opera de arta sau sa asculti o muzica buna. Exista un prost gust remarcabil in aceasta dorinta teribila de a transforma sexualitatea intr-un sport, considerind, ca barbat, ca asta iti aduce un spor de virilitate in ceea ce faci, in modul in care esti privit de lume. Noi practicam o sexualitate crestina prin excelenta, o sexualitate a vinovatiei si nu este un lucru rau, dar in comparatie cu idiomul cultural european, in Romania se petrece un lucru bizar, sexualitatea, atitudinea fata de femeie este asociata celor mai scabroase lucruri. La francezi, sa-i spui unei femei ca vrei sa faci amor cu ea este un semn de pretuire, la noi asta include tot dispretul. In mediile rurale de la noi, dorinta sexuala a femeii este pedepsita imediat. Femeia nu trebuie sa aiba o constiinta a propriei sexualitati. De aici trecem in cealalta extrema, o sexualitate fara cap si fara coada, manifestata la tinara generatie care considera ca sexul trebuie sa se petreaca oricum, oricind, in orice conditii, chiar si ca experiment, fapt pe care, din nou, nu-l inteleg. Cred ca exista si foarte multa bravada. Eu sint monogam dintotdeauna. Eu niciodata nu am putut sa am relatii cu doua femei. Cind eram adolescent, tinar, daca aveam o prietena si ma indragosteam de o alta, pina nu-mi clarificam problemele cu prima nu incepeam nimic.
"M-a mai surprins in cenaclul brailean lipsa unei intuitii a valorii"
- Dupa incidentul de la cenaclul brailean, ai inceput sa mergi la Bucuresti. Ca scriitor simti nevoia acestor confruntari?
- Nu simt nevoia unei confruntari. Eu am o alta idee despre cenaclu. Cenaclul ar trebui sa fie un loc in care mergi sa afli ceva nou. Ar fi foarte bine daca la sedintele de cenaclu un participant ar spune ca in saptamina respectiva a descoperit un scriitor si l-ar prezenta. Cam acesta cred eu ca este sensul cenaclului. Apoi, din punctul de vedere al atelierului de creatie, intr-un cenaclu trebuie sa existe un minim test de constiinta sa te evaluezi si sa te pozitionezi cumva. La sedintele cenaclului din Braila asistam la niste lucruri incredibile. Oameni care nu stiau de unde incepe subiectul si unde se termina predicatul, care nu aveau notiuni minime de literatura, aveau nebunia de a comenta autori care citeau in cenaclu care erau cu 100 de clase deasupra lor. M-a mai surprins in cenaclul brailean lipsa unei intuitii a valorii. Poate nu putem spune prea multe despre un anume autor, dar il intuim. Trebuie sa ai acest reflex daca iti place literatura. Apoi nici unul din oamenii aceia nu incercau sa-si trimita cartile la o mare editura pentru a intra intr-un dialog cultural national. La Bucuresti, in schimb, oamenii aveau aceasta intuitie, aveau habar de ceea ce vorbeau, fiind si conectati la realitatile lumii culturale in care traim.
"Mi-as dori pentru Braila conducatori care sa fie braileni, care sa aiba un anume atasament fata de oras, care sa fi copilarit aici"
- Scriitorii braileni sint prea plini de ei?
- Sint aroganti si ma intreb de ce? De altfel, in intreaga societate braileana, culturala, politica, exista aceasta predispozitie de a-l intimpina pe celalalt cu intrebarea "Tu stii cine sint eu?". Este o intreaga lipsa de profesionalism, de intelegere pentru ceea ce faci. Ma intreb daca vreun primar brailean - si nu ma refer numai la domnul Cibu, si-a pus intrebarea ce vrea sa faca din orasul acesta. Un oras economic sau un oras cultural care sa traiasca din turism cultural, ca sa stie si braileanul. Ma intreb daca exista o anume coerenta, o viziune. Am ajuns sa-l consideram un bun primar pe cel care schimba tevile. Acela trebuie sa fie un bun instalator, nu primar. Toate orasele europene au o particularitate si toti primarii au urmat aceeasi viziune de-a lungul anilor. Aud mereu ca nu sint bani. In lume sint bani, problema este cum traiesti zi de zi. Cind un strain acceseaza site-ul orasului Braila, care este caracteristica pe care o observa? Nici eu nu pot sa raspund la aceasta intrebare. Asta ar trebui sa se construiasca: imaginea, ca sa stim si noi ce sintem. In perioada interbelica au existat primari care dupa ce-si terminau treburile mergeau sa cinte in corul "Armonia". Acei oameni aveau o viziune ampla asupra a ceea ce trebuie sa fie un oras. Un oras nu e facut din sosele, sticla si betoane. Un oras este facut din oameni pentru care este important unde si cum traiesc. Omenii reprezinta locul in care traiesc. Si daca vedem oameni uriti pe strazile Brailei, sa stiti ca nu au nici o vina. Traiesc intr-un oras urit. Asta nu vizeaza cladirile din centrul vechi, care sint superbe, ci atmosfera, modul de a gindi, modul de a respira aerul acestui oras. Mi-as dori pentru Braila conducatori care sa fie braileni, care sa aiba un anume atasament fata de oras, care sa fi copilarit aici. Cei care au fost pina acum nu au copilarit aici, nu au sentimentalisme, nu au atasament fata de ce a fost odata Braila, nu au o anume slabiciune pentru orasul acesta. Acest lucru se simte. Mi-ar placea sa avem un primar care sa aiba o emotie pentru acest oras si cred ca abia in momentul acela multe din lucrurile care ne contrariaza ar intra pe un fagas normal. Nu spun sa reconstituim o epoca intreaga, ci sa traim altfel. (Interviu realizat de Cristina DOSULEANU)
