Pentru că a început Săptămâna Patimilor, mi-aş fi dorit să scriu despre lucruri frumoase, despre împăcare şi iertare, despre bucuria de a dărui sau despre primăvara ce înfrunzeşte în inimi. Poate că, ar fi trebuit să îmi plec genunchii la rădăcina cuvintelor şi să vorbesc despre Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim sau despre miracolul salciei sfinţită în rugăciune în Duminica Floriilor... Oricare ar fi fost tema discuţiei, nu mi-aş fi dorit să abordez subiecte politice sau să ţintuiesc pe cineva la stâlpul infamiei.
Bunele-mele intenţii au fost spulberate însă după ce, zilele trecute, am urmărit o declaraţie lamentabilă a unui politician, care se tânguia de mama-focului că venitul pe care îl câştigă nu îi poate asigura traiul de zi cu zi. Şi, trebuie să recunosc, nu am rezistat tentaţiei de a aborda acest subiect. Din declaraţia halucinantă a acestui personaj care şi-a plâns de milă în plenul Camerei Deputaţilor rezultă că venitul pe care îl câştigă în Parlament reprezintă o leafă mizeră şi că nimeni nu poate trăi cu o mie de euro pe lună. Chiar dacă suma respectivă este sau nu de două sute de ori mai mică decât venitul pe care Remus Borza susţine că îl avea înainte de a prelua mandatul de deputat ALDE, declaraţia acestui politician mi se pare a fi o palmă pe obrazul zbârcit de muncă al românilor care trăiesc dintr-un salariu minim sau dintr-o pensie de mizerie. Când populaţia se zvârcoleşte în sărăcie, când vaccinurile sunt pe sfârşite- în plină epidemie de rujeolă, iar sistemul de sănătate este pe chituci, asemenea multor sisteme din ţară de altfel, unii parlamentari îşi plâng de milă prin declaraţii şocante, care frizează bunul-simţ. Sub masca unor abordări liberale, a economiei de piaţă, sau invocând drepturile demnitarilor din statele civilizate, deputatul Remus Borza consideră că statul doreşte ţinerea într-o “formă de iobăgie a parlamentarului” şi astfel îl vulnerabilizează la corupţie, pentru că “nimeni nu poate să trăiască din mai puţin de 1000 de euro”.
Asta, în condiţiile în care pensia minimă abia depăşeşte 500 de lei, iar salariaţii aşteaptă măririle promise de actualul Guvern, precum mortul colacul.
Ce a vrut să transmită acest parlamentar cu declaraţia de vulnerabilitate la corupţie? Dacă pălăria pe care o poartă este prea mare, de ce nu a rămas la funcţia pe care o deţinea în firma de mare succes, de unde câştiga de 200 de ori mai mult la sfârşitul anului trecut? Cine l-a obligat să ocupe un loc în sfatul ţării, atâta timp cât ţara nu îi poate oferi mai mult?
Dacă întrebările mele sunt retorice, întrebările deputatului ALDE vor căpăta, cu siguranţă, un răspuns şi un sprijin din partea colegilor săi: “Care este interesul statului de a avea nişte parlamentari, de a avea nişte demnitari şi chiar funcţionari public care să trăiască dintr-o leafă mizeră care nu îi asigură traiul nici de pe o zi pe alta? De ce să fim noi mai catolici decât Papa? Uitaţi-vă la francezi, un parlamentar poate să exercite simultan calitatea de parlamentar, cea de membru al Guvernului şi cea de primar. Noi nu, avem o problemă care pleacă de la Constituţie. Ar trebui să încurajăm şi să dăm posibilitatea parlamentarilor să exercite şi meseriile liberale”, susţine omul de afaceri Remus Borza.
Parafrazându-l pe deputatul ALDE, mă întreb care este interesul statului de a ne conduce astfel de oameni? Care este interesul statului şi al celor care emit legi, de a ţine sub jugul iobăgiei nu parlamentarii, care au pâinea şi cuţitul, ci oamenii sărmani, bătrânii şi copiii bolnavi? Suntem noi mai catolici decât Papa?
