„Spitalele și școlile sunt distruse. Bisericile și clădirile obișnuite sunt distruse. Oamenii sunt uciși. Copiii sunt uciși”.
De la începutul războiului, aceasta mi s-a părut cea mai disperată, cea mai cutremurătoare declarație venită dinspre iadul ucrainean. Pentru că ce se întâmplă la Mariupol întrece orice închipuire, orice putere de înțelegere.
În oraș încă mai sunt vreo două sute de mii de locuitori, care se ascund prin subsoluri, fără căldură, apă sau hrană. Ajutoarele umanitare nu ajung. În ciuda armistițiului, rușii nu permit convoaielor să se apropie. Până și morții rămân în stradă cu zilele, orașul e bombardat continuu. Joi abia, după mai bine de o săptămână de lupte crâncene, jurnaliștii de la Associated Press au informat că au fost ridicate zeci de cadavre și îngropate într-o groapă comună. Imaginile sunt cutremurătoare, cu atât mai mult cu cât au venit la numai o zi după cele care adevereau atacul asupra clădirii spitalului de copii în care funcționa și maternitatea.
Mariupol este doar unul dintre orașele transformate în iad. Iadul însă, ușor-ușor se întinde peste întreaga țară.
Ei bine, puținilor ucraineni care reușesc să fugă (2,3 milioane de refugiați dintr-o populație totală de 44 milioane înseamnă foarte puțin), se găsesc câte unii pe rețelele de socializare gata să le numere dumicații și să ia în răspăr generozitatea românilor care le sar în ajutor. Vezi Doamne, țara noastră are deja săracii ei, să nu mai plângem de mila altora.
Trecând peste faptul că mi se pare inadmisibil să compari cele două situații, nu pot să nu mă întreb cine, Doamne, iartă-mă!, îi împiedică pe ei să-i ajute pe săraci?! Și de unde atâta tupeu să impui cuiva cum să-și gestioneze timpul, efortul și banii... Incredibil! Chiar, pe conturile a trei dintre ei, dintre cei mai arțăgoși, ”am săpat” un pic mai adânc – milostenia și bunul simț nu fac parte din vocabularul și comportamentul lor, toți sunt dintr-o altă rasă, aia superioară care cunoaște toate dedesubturile. Rasa aia care nu face nimic niciodată, dar stă pe margine și analizează cu boldul tot ce fac ceilalți. Apropo (am verificat și asta), niciunul dintre cei trei nu s-a alăturat vreodată vreunei campanii ”Obiectiv”. Și am avut destule, din tot spectrul social... inclusiv campanii pentru ajutorarea copiilor foarte săraci. În schimb, printre cei care, fie și-au oferit sprijinul direct în vama Isaccea, fie s-au implicat în oraș cu cazare, masă, transport, acte pentru refugiați am recunoscut cu mare bucurie și respect brăileni care mereu ne-au fost alături, într-o formă sau alta.
Toți oamenii aceștia ajută pentru că nu ai cum să nu empatizezi cu durerea asta, nu ai cum să nu rezonezi cu tragedia care se întâmplă la doi pași de tine. Cât de îndoctrinat, de orb, de inuman să fii ca să rămâi impasibil în fața copiilor de doar câțiva ani care trec singuri granița, pentru că părinții au rămas acasă să lupte, să privești cu câtă durere se desprind soțiile și copiii din brațele soților și tatilor, să vezi cum bătrâni care abia se țin pe picioare își părăsesc efectiv toată viața și se aruncă în necunoscut. Nu ai cum să nu crezi! Dacă nici acesta nu mai e război... Uitați-vă în vămi!
În vămi, și de o parte și de alta sunt doar oameni. Oameni și atât! Pentru că moartea, disperarea și foamea nu au nici culoare, nici religie, nici rasă, iar bunătatea, empatia și speranța nu pot fi-ngrădite într-o țară, într-un loc. Sunt sau nu sunt. Și atât!
