În Ungaria lui Viktor Orban democraţia înregistrează lovitură după lovitură. Intrând rapid în U.E., în NATO şi în spaţiul Schengen, Ungaria a fost un exemplu de dezvoltare, luminând traseul unor state precum România ori Bulgaria care nu reuşeau să găsească o cale pentru a ieşi din lunga perioadă de tranziţie de la comunism către democraţie. Odată cu revenirea la putere a lui Orban în 2010 şi cu ascensiunea partidului său, Ungaria a început să se distanţeze de valorile europene. La mai puţin de un an de la preluarea puterii de către Fidesz, la 1 ianuarie 2011, Legea Presei promovată de Orban sufoca libertatea cuvântului scris în ţara vecină, în ciuda criticilor venite de la Washington ori Bruxelles. Apoi au urmat noi şi noi lovituri (doar una dintre ele, care avea în vedere limitarea accesului la internet a eşuat în 2014, în urma unor proteste masive) care au culminat, săptămâna trecută, cu adoptarea unei legi ce modifică statutul universităţilor, lege menită de fapt să închidă Universitatea Central Europeană înfiinţată din '91 la Budapesta de către miliardarul George Soros. Da, acelaşi Soros folosit ca inamic naţional şi de propaganda PSD, pe aceeaşi voce cu propaganda rusă din România, în fond, unul dintre oamenii care prin oportunitatea acordată tinerilor de a studia în străinătate, ca să dau un singur exemplu, a contribuit masiv la implementarea valorilor democraţiei în ţările din estul Europei. Revenind la situaţia din Ungaria, luni, preşedintele Janos Ader a promulgat legea care ar putea închide universitatea fondată de Soros, în ciuda protestelor de duminică ce au scos în stradă peste 70.000 de oameni, iar dacă prevederile ei intră în vigoare, putem spune că după libertatea cuvântului scris, Budapesta reprimă şi libertatea gândirii.
Cazul Ungariei nu este singular. În Turcia lui Erdogan, situaţia este similară, ba chiar mult mai dramatică. Turcia, altă ţară care până nu de mult era un exemplu de dezvoltare economică şi un model de democraţie, a devenit un stat eşuat. Sunt ani deja de când, pe modelul Orban, Erdogan lovea încet dar sigur în libertatea presei şi în drepturile omului, dar tirul s-a accelerat în ultima vreme. Proiectând în mentalul colectiv un “inamic naţional” similar lui Soros, Fethullah Gülen pe numele său, şi profitând de o tentativă de lovitură de stat al cărei context rămână neelucidat, Erdogan a trecut la represalii masive, iar loviturile regimului său au băgat în mormânt libertatea de expresie. O mulţime de jurnalişti şi profesori au rămas pe drumuri ori au înfundat puşcăria. Ba chiar, de parcă nu ar fi fost deja absurd, Zehra Dogan, o tânără artistă de origine kurdă, a fost condamnată la aproape 3 ani de puşcărie pentru vina de a fi pictat un tablou cu ruinele rezultate în urma intervenţiei forţelor de securitate turce împotriva kurzilor din provincia Mardin.
Ungaria şi Turcia mai au un numitor comun şi acesta este atenţia de care se bucură în faţa lui Vladimir Putin. În fond, atât Victor Orban cât şi Recep Tayyip Erdogan par să împartă cu preşedintele Federaţiei Ruse aceeaşi viziune legată de valoarea drepturilor omului. Asasinarea oponenţilor lui Putin, brutalitatea cu care au fost înăbuşite recentele proteste anticorupţie din Moscova, Sankt Petersburg şi din alte oraşe ale Federaţiei Ruse, invadarea Crimeei, sunt gesturi care îl descriu mai bine decât ar face-o cuvintele pe liderul care i-a inspirat pe premierul Ungariei şi pe preşedintele Turciei, iar relaţiile dintre Moscova şi Ankara, respectiv Budapesta sunt pe cale să basculeze cu totul sistemul geopolitic, ameninţând construcţia europeană şi actualul sistem de alianţe, cu atât mai mult cu cât lumea pare a se-ncinge cu totul de la un capăt la altul.
Ei bine, mi-e destul de limpede că acest model de lider devine din ce în ce mai atrăgător pentru mulţi dintre politicienii români care se visează ba Putin, ba Erdogan ori Viktor Orban şi că pericolul ca el să fie preluat în România şi în alte ţări din Estul europei este real. De luni de zile, instituţiile care au lucrat în favoarea consolidării statului de drept în România se află sub tirul loviturilor de baros al mafiei, presă liberă nu mai există din timpul crizei economice decât pe ici, pe colo, în rest doar un pospai ce acoperă chipul hâd al unui jurnalism dependent de partea cea mai infectă a mediului politic, propaganda puterii cântă pe-acelaşi ton cu cea rusească, loviturile aplicate economiei de piaţă prin naţionalizări mascate şi intervenţionism sunt din ce în ce mai dese, instituţiile culturale performante au fost scuturate de profesionişti devenind forme fără conţinut cu rol de sinecuri pentru prietenii regimului, iar mediul academic a devenit din nou raiul imposturii şi al doctoratelor plagiate. Ca Turcia şi Ungaria anilor din urmă, România pierde puţin câte puţin câte ceva din tot ce a obţinut aderând la valorile europene, în timp ce, mituiţi cu promisiuni şi salarii plătite din împrumuturi din ce în ce mai scumpe, românii nu înţeleg spre ce se îndreaptă. Există vreo cale să evităm dezastrul?
