Cazul poliţistului Dobrilă este doar un exemplu în acest sens, din multe altele de care ne lovim aproape zilnic. Un poliţist accidentat nu în timpul liber, nu într-un moment de teribilism, ci în timp ce îşi făcea meseria. Aia hulită de mulţi, aia nerespectată de şi mai mulţi, aia plătită prost de statul român. Nu ştiu ce fel de om sau poliţist este agentul Dobrilă şi nici nu are de ce să mă intereseze. Dar mă interesează că statul îl lasă pe acest poliţist să se descurce singur dacă vrea să fie vindecat după accidentul pe care l-a avut urmărind nişte şmecheri care nu dădeau doi bani pe regulile de circulaţie ori pe poliţiştii din trafic. Iar asta mă face să consider statul mai criminal decât şmecherii din trafic şi având aceeaşi lipsă de respect faţă de regulile unei societăţi normale în care ne amăgeşte că trăim. Aşa cum nu este normal să lase pe orice alt cetăţean la mila sorţii şi a celor care vor sau pot să susţină financiar fel de fel de cazuri disperate pe care statul român nu dă doi bani.
Gestul motocicliştilor din Brăila şi Galaţi, de a organiza un marş de sensibilizare a cetăţenilor care să doneze bani pentru operaţia poliţistului Cristian Georgian Dobrilă, este unul lăudabil, iar faptul că această comunitate ştie să fie unită şi să reacţioneze este o calitate rar întâlnită în societatea civilă de azi. Dar poate că acţiuni de genul acesta ar trebui să aibă şi un alt mesaj, care să fie adresat Guvernului, Ministerului Sănătăţii şi Ministerului de Interne. Poate că un miting în faţa acestor instituţii ori o petiţie semnată de sute de mii de oameni le-ar reaminti oficialilor de acolo că sunt direct responsabili de soarta propriilor cetăţeni, pe care îi transformă în dependenţi de mila publică. Poate că un mesaj de genul "Salvaţi-vă cetăţenii!" i-ar face să realizeze că sunt cu adevărat părtaşi la crime. Sau poate visez eu că mai trăim într-o ţară care poate să înveţe să-şi respecte cetăţenii.
Statul criminal şi mila publică
De fapt, mă revoltă faptul că nişte cetăţeni ai acestei ţări, nişte copii sau adulţi, ajung în situaţia disperată de a cere ajutorul semenilor pentru lucruri pe care ar trebui să le asigure de fapt statul. Mă revoltă că statul este atât de nepăsător cu cetăţenii proprii, că sunt lăsaţi infirmi pe viaţă sau să moară mai rău decât nişte câini vagabonzi. Mă revoltă că statul pune viaţa propriilor cetăţeni pe planul doi. Şi cu atât mai mult mă scoate din minţi faptul că inclusiv cei care ajung în situaţii disperate tocmai pentru că serveau statul sunt abandonaţi la mila publică.
