Şi totuşi există, spre norocul spiritualităţii locului, două mari personalităţi care au marcat istoria şi cultură naţională în perioada interbelică şi care rezumă exemplar ceea ce am putea numi condiţia brăileană a existenţei: Panait Istrati şi Nae Ionescu.
Rareori vom găsi în cultură română două spirite ale aceluiaşi loc, nu doar diferite, ci ireconciabile. În aparenţă, Panait Istrati şi Nae Ionescu nu au nicio punte comună. Doar că au fost o vreme contemporani, doar că au împărţit în feluri diferite, total diferite, gloria primilor trei luştri interbelici, ilustrând în absolut stânga şi dreapta românească.
Contemporani fiind, nu s-au cunoscut, nu s-au tutuit, nu au băut împreună cafeaua la Capşa, nu au căutat punţi de comunicare. Nici unuia nu i-a fost dor de celălalt. Fiecare din ei a devenit în cultura română "un caz". Contemporanii nu i-au văzut niciodată alături. Urmaşii meditează adesea la rostul lor în istorie...
Ceea ce facem aici, în acest eseu, trebuie văzut ca un pur exerciţiu spiritual.
Până acum nimeni nu le-a apropiat destinele pentru simplul fapt că nu par a avea nimic în comun. În epocă, atâta vreme cât au fost contemporani celebri - măcar un deceniu şi ceva, din 1924 până în 1935 - s-au ignorat total. Şi totuşi o meditaţie asupra a ceea ce au în comun se cuvine să exersăm. În primul rând, rareori celula românească a vibrat mai profund şi în mod diferit la omenesc decât prin opera celor două mari personalităţi cu rădăcini brăilene.
Seduşi de o vraja speculativă greu de potolit, ne-am zis că ei sunt faţă şi reversul unor valori morale şi spirituale care ilustrează în tot ce are mai profund, mai expresiv şi nu în ultimul rând mai tragic, Brăila.
Nu există un alt oraş sau un alt spaţiu literar românesc care să fi dat două personalităţi care, în acelaşi timp, să-şi împartă atât de diferit gloria culturală a locului.
Există în literatură română forme de descendenţa, în Ardeal, Coşbuc - Goga - Blaga, în Moldova, Neculce - Creangă - Sadoveanu, în Oltenia, Macedonski - Minulescu - Sorescu, dar două personalităţi care frizează limitele culturale şi politice ale unui loc şi moment istoric nu avem, în expresie mai potrivită, decât Panait Istrati şi Nae Ionescu. Ei ilustrează exemplar ambitusul sufletului bărăganic, firea viforoasă a omului de la Dunărea de Jos.
La o privire mai atentă, răsar în minte multe puncte comune, dar cărora cei doi le-au dat răspunsuri total diferite. Tema e greu de epuizat, dar merită doar enunţată atât cât e cazul că demonul speculativ să între în oglinzi paralele ca în labirint. Credem că nici nu merită să emitem pretenţia de a epuiza tema. E suficient doar să o identificăm, să o enuntam, să o propunem ca formă posibilă de cunoaştere mai profundă, mai adevărată a sufletului omului acestor locuri.
Farmecul temei rămâne în deschidere şi mai puţin în închiderea ei, în concluzii ferme. Rostul nostru este să spunem că ea, tema, există, să-i identificăm punctele de rezistenţă, aderentele, dar şi formele de respingere.
Şi Panait Istrati şi Nae Ionescu au avut destine excepţionale. Unul venea de jos, din docurile Brăilei, din lumea răvăşită de sărăcie şi suferinţă a portului, la sfârşitul veacului al XIX-lea. Celălalt venea de sus, din veche familie brăileană aşezată de cel puţin două generaţii în cultură. Unul făcuse doar câteva clase primare, dar îşi găsise "Sorbona" în aventura cunoaşterii lumii. Celălalt este recunoscut ca o încununare a inteligenţei valahe, urcând repede şi fascinant treptele Universităţii bucureştene. Primul a avut nostalgia Parisului şi s-a lansat acolo ca mare scriitor, celălalt a coborât spre rădăcinile germane ale spiritului pentru a vorbi mai adevărat despre valorile neamului românesc.
Panait Istrati nu şi-a imaginat existenţa fără flacăra, atlet al suferinţei, fortificat de ea. Celălalt, fiinţă cerebrală, excesiv raţională, a fost fascinant prin felul în care îşi strunea alumnii. Au considerat că doar cultură este insuficientă, nu-i încape şi amândoi au făcut politică.
Precum multe alte personalităţi culturale româneşti, au ieşit în arenă sperând cu disperare că au puterea de a grăbi procese. Nu au căpătat decât aura tragică a martirilor. De la Dimitrie Cantemir - via Eminescu - până la Nicolae Iorga, seria este mare, grea şi tragică. Unul pătimaş de stânga, altul pătimaş de dreapta. Unul a ignorat chiar interesul naţional într-un stat abia constituit după 2000 de ani, în vatra lui istorică de dragul unui principiu care a încornorat multe inteligenţe: internaţionalismul proletar. Celălalt, om cu vocaţie de dreapta, a susţinut ortodoxismul şi autohtonismul ca singure forme de rezistenţă şi de exprimare în istorie a neamului românesc. Unul era internaţionalist până la ironie, altul era naţionalist până la patimă.
Istoria buclucaşă şi imprevizibilă i-a pus parcă în balansoar. Când unul urca, celălalt cobora, precum găleţile fântânilor cu roată din Bărăgan, pe principiul simplu când unul se revărsa, celălalt se umplea. Când unul a fost iubit, celălalt a fost căzut sub blestemul dizgraţiei. Şi invers.
În cultură, prin opera lor, ei lucrează, au destulă energie fascinatorie, cum puţini mai au. În opera lor vuieşte lumea românească a acestor locuri ca marea în cochilii.
Amândoi au fost o vreme, din motive politice specifice opţiunii fiecăruia, în raport sever cu societatea românească. Au trăit pe rând prigoana şi singurătatea, disperarea şi suferinţa celor care s-au vrut "vates" şi au trăit condiţia de "paria". Biografiile lor sunt mult mai mult decât eşecuri, sunt, de fapt, dezastre biografice. Unul a fost spre flacără sau "spre altă flacără", celălalt fluture pe lampa puterii. Unul urmărit în România, dar şi în Europa, "cu degetul pe trăgaci" pentru că era adeptul comunismului, celălalt suportând forme de lichidare a unui fenomen politic la întemeierea căruia contribuise: legionarismul.
Prin ei se exprimă la vârf, în forme exponenţiale, cu aderări şi lepădări violente cele două mari ciume - roşie şi brună - care au marcat tragic secolul al XX-lea.
Amândoi au avut o oralitate covârşitoare, fabuloasă. Primul cu matrice de povestitor de nuanţă orientală, dar şi din seria marilor hărăziţi - Creangă, Sadoveanu - a fost recunoscut că fiu al acestui pământ. Celălalt a avut un mod unic de a face filosofie. Oralitatea este primul mare semn al puterii lor. Panait Istrati şi-a ostoit-o printr-o opera literară întemeiată pe confesiune, pe nevoia de a poveşti, de a cauta măcar un partener care să stea cu falca în pumn să asculte.
În fond şi Nae Ionescu se simte la catedră predând logică, metafizică sau filosofia ca Ion Creangă stand pe laviţă, povestind auditoriului fascinat ideile devenite poveste, fiind el însuşi implicat în subtile forme tranzitive. Numai aşa a putut fi primul nostru antrenor de îngeri, formând acea generaţie unică, înfrântă iniţial, dar cu care neamul românesc a trecut deşertul în partea a două a veacului XX. Numai dacă îi amintim pe Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian e suficient.
Spectacolul, deşi aparent diferit, este în fond acelaşi. În mod cert amândoi sunt histrioni de geniu, cei mai mari în perioada de după Caragiale.
În amândoi există un patern grecesc, cu rădăcini în modelele formatoare ale antichităţii. Unul este structural un Ulise, aventurier pe marea învolburată a vieţii, un rătăcitor nestatornic, căutăndu-şi Ithaca. Are toate încercările strămoşului sau mitic căruia îi rescrie destinul înscris parcă pe cortex, ca la păsările migratoare care ştiu din ou drumul tainic spre ţările calde şi înapoi. Celălalt, structura socratică are puterea fabuloasă de a imagina Agora şi de a dezvolta spirit agoral ori de câte ori avea în preajmă un interlocutor. Amândoi au deci rădăcinile fiinţei în neamurile de la miazăzi.
Amândoi îşi încheie destinul lumesc la 50 de ani. Acum, din perspectiva istoriei, spunem că au murit la timp, unul în 1935, altul în 1940. Octavian Goga, Nicolae Iorga şi Liviu Rebreanu au acelaşi noroc, de a muri la timp. Numai când ştim cum s-au purtat ocupanţii învingători cu învinşii e suficient să ne înspăimântăm. Nu ştim cum s-ar fi sfârşit totul, dar în mod cert ar fi urmat ceva care în timp i-ar fi apropiat de sfinţenia Brâncovenilor. Amândoi ar fi fost pentru ocupantul sever două simboluri ale vinovăţiei, unul ca mare trădător (nici astăzi Istrati nu este iertat de ruşi pentru "Spovedania" din 1930), celălalt ca mare ideolog legionar.
Fiecare şi-a trăit jumătatea de veac cu o patimă rară. Au operele neterminate, mai mult însăilate, conturate şi nedefinitivate. Unul se pare că a avut vocaţia de paria, celălalt a fost o vreme fericit în scrânciobul puterii până când s-a apropiat prea mult de budoare interzise, plătind pentru asta. Marele industriaş Malaxa le-a cultivat prezenţa, dar din motive diferite. Carol al II-lea, de asemenea, i-a respectat diferit. A donat o mare suma de bani pentru ca înmormântarea lui Istrati să fie pe măsură unui mare scriitor, dar câţiva ani mai târziu se zice că i-a dorit şi provocat moartea lui Nae Ionescu. Enigme ale istoriei!
Şi mai e ceva: nici unul nu a putut să fie profet în oraşul lui. Cum s-au purtat mai-marii Brăilei cu ei este o întreagă poveste care ar merită spusă cândva măcar pentru teribilă ignoranţa arătată. Măcar la momentul centenarului Brăilei sărbătorit în 1930 ar fi trebuit să fie printre invitaţi. Brăila i-a refuzat. Nici Panait Istrati şi nici Nae Ionescu nu au avut acces la marele festin. Nu spun că erau şi atunci mărimi cocoţate, inapte să distingă ceva dincolo de orgoliul contemplării cu mare mulţumire de sine a gurguiului propriei opinci, dar o asemenea cecitate e greu de admis.
Erau doi brăileni celebri, lideri de conştiinţă, dar fiecare a răspuns altfel acestei forme de ignoranţă. Panait Istrati a publicat în preajma centenarului cel mai patetic eseu despre iubirea locului natal: "Pentru că am iubit pământul", iar Nae Ionescu a răspuns cu articolul celebru "Despre un neam de oameni" .
Amândoi au fost foarte buni ziarişti, printre cei mai buni în epoca post eminesciană, dar unul ilustrând principiile stângii politice, celălalt ale dreptei. Unul se întemeia pe experienţă de ziarist câştigată mai întâi în ziarele social-democrate din România primului deceniu al veacului XX, apoi povestitor român de limbă franceză, cu toate ingredientele succesului literar foarte bine dozate: exotism, aventură, confesiune, violenţă, erotism, prietenie. Celălalt antrenor de îngeri a pregătit o echipa de tineri care a ales ca merinde cultura pentru traversarea deşertului.
Rareori vedem personalităţi atât de legate prin fire văzute şi nevăzute de timpul lor. Amândoi au avut un tip de captivitate din care nu au putut ieşi decât prin moarte. Fiecare a avut la diferenţa doar de câţiva ani un final trist, captivi unui timp perfid care cerea, precum Dunărea învolburată primăvară, om de sacrificiu. Deci ei aparţin fatalmente unui timp şi unui loc, rămân încapsulaţi în opera lor. Nu pot fi înţeleşi pe deplin decât în acest context.
Au avut o posteritate buclucaşă, fiecare fiind pe val în forme diferite, în conjuncturi diferite.
Sunt lanţuri trofice în cultura română, forme de continuitate cărora ei le sunt cap şi începătură. Amândoi sunt fascinanţi prin urmaşi. Unul a avut emuli în literatură - cel puţin doi mari scriitori - Zaharia Stancu şi Fănuş Neagu. Altul - emuli în filosofie - Mircea Eliade, Vasile Băncilă şi alţii. Primul a întemeiat o matrice literară la care nu ai cum să nu te raportezi. Mai întâi este cel care a trasat ţinutul imaginar al Brăilei literare. Este chiar o fatalitate să-i accepţi întâietatea şi forţă fascinatorie.
Avem de-a face cu două ipostaze limită de receptare a lumii în forme dinamice, nu atât de reflectare cât mai ales de schimbare, cu elementul politic prezent în ipostaze totalitare - stânga şi dreapta în absolut, în stare pură, exemplare.
Cultura română nu are o pereche mai autentică în tragismul ei şi mai expresivă în zona omenescului. Şi Panait Istrati, om de stânga, unul din cei mai puri din toţi cei care s-au vânturat prin stânga politică românească şi Nae Ionescu, unul din cei mai adevăraţi oameni de dreapta, din toţi cei care s-au vânturat prin dreapta politică românească, cu toate excesele şi erorile sale, fac parte din marea zestre spirituală a Brăilei. Ei sunt proteici prin opera lor şi roditori în ordine spirituală pentru cei care ştiu să vadă rodul.
