Este adevărat că nu Aurel Simionescu a generat situaţia câinilor maidanezi pe străzile Brăilei. Aceasta există de ani de zile şi, ca orice boală netratată la timp, s-a cronicizat într-o manieră ce o face să pară astăzi nevindecabilă. Problema, în ceea ce-l priveşte pe primarul Simionescu, este că nu a reuşit să convingă, în cei doi ani de mandat, că are soluţii măcar pentru ameliorarea stării de fapt, dacă nu pentru rezolvarea ei completă. Nu se poate spune că nu se implică, împreună cu viceprimarul Doiniţa Ciocan. Din câte ştim, amândoi îl ţin din scurt pe concesionarul serviciului de ecarisaj, Vasile Horez şi amândoi au purtat discuţii cu reprezentanţii iubitorilor de animale. Pe stradă, însă, nu se văd rezultate: câinii nu sunt nicidecum mai puţini, ci se înmulţesc în permanenţă, mii de brăileni sunt muşcaţi anual, pericolul apariţiei rabiei la oameni este omniprezent. În atari condiţii, Simionescu ar trebui să renunţe la sistemul moştenit din mandatul lui Constantin Cibu, cel care a externalizat serviciul de ecarisaj, concesionându-i-l lui Vasile Horez şi să-şi caute propria modalitate de abordare a problemei. Are şansa să o facă în vara acestui an, când expiră contractul pe patru ani încheiat de Horez cu municipalitatea. Variante ar exista: ori se scoate iar serviciul la licitaţie, dar cu termeni mult mai duri ai contractului, ori rămâne la Primărie, urmând să se găsească o utilizare cu adevărat eficientă a celor opt miliarde de lei vechi încasaţi până acum, anual, de Horez. Ar fi eliminată, astfel, suspiciunea că banii pentru câini ajung în cine ştie ce buzunare nărăvite la fonduri publice.
Ceva trebuie să se schimbe în această vară, altfel ne vom învârti pe vecie în jurul cozii, sportul preferat al amicilor maidanezi. Apropo! Aţi văzut vreodată cum se învârte un câine în jurul propriei cozi? Se întâmplă cam aşa: câinele moţăie liniştit, mişcându-şi coada din când în când. La un moment dat, observă cu coada ochiului un smoc de păr care îi apare ba din stânga, ba din dreapta. Încet-încet, bizara prezenţă începe să îl irite, iar când nervii îi cedează se ridică brusc şi încearcă să muşte smocul impertinent. Numai că, inexplicabil pentru el, "inamicul" rămâne la o distanţă constantă de propriii colţi şi, oricât ar mări viteza, nu reuşeşte să îl prindă. Până să realizeze câinele că se învârte degeaba în jurul propriului ax, ameţeşte şi cade în fund. Cât timp se odihneşte, iar îşi fâlfâie coada pe lângă corp, iar observă cu coada ochiului un smoc de păr suspect, iar se enervează. Şi o ia de la capăt, iar şi iar, până rămâne fără niciun strop de energie. Nu-i aşa că la fel facem şi noi, de ani de zile, în problema câinilor? Înjurăm, vociferăm contra lor sau în apărarea lor, ne agităm degeaba, pentru ca a doua zi să o luăm de la capăt, fără să rezolvăm, concret, nimic. Pare un joc hilar, dar nu e nimic de râs fiindcă, iată, criza de bani a neutralizat stocul de vaccin antirabic, iar jocul poate deveni mortal!
