Bun. Recitind în urmă cu ceva timp "Potopul" lui Henryk Sienkiewikz (romanul surprinde războiul cu suedezii, una dintre perioadele cele mai agitate din istoria Poloniei) şi urmărind reacţia polonezilor în faţa acestei ultime tragedii, mi-am spus încă o dată că Polonia este într-adevăr o naţiune grandioasă. Apoi, printr-o reacţie irepresibilă, m-am gândit brusc la... români şi, inevitabil, a început tăvălugul comparaţiei. Aşa că am deschis "Politice", teribila radiografie a lui H.R. Patapievici despre "gena" poporului român şi am citit de la pagina 63. Citez: "Toată istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut. Când i-au lăsat romanii pe daci în forma hibridă strămoşească, ne-au luat în urină slavii: se cheamă că ne-am plămădit din această clisă, daco-romano-slavă, mă rog. Apoi ne-au luat la urinat la gard turcii: era să ne înecăm, aşa temeinic au făcut-o. Demnitatea noastră consta în a ridica mereu gura zvântată, iar ei reîncepeau: ne zvântam gura la Călugăreni, ne-o umpleau iar la Războieni, şi aşa mai departe, la nesfârşit. Apoi ne-au luat la urină ruşii, care timp de un secol şi-au încrucişat jetul cu turcii, pe care, în cele din urmă, având o băşică a udului mai mare (de, beţiile...) i-au dovedit". Atât am de spus, oricât de teribilist ar suna: subscriu! Acum se cere a fi pusă o întrebare: cum ne comemorăm noi martirii, pe toţi cei spintecaţi de toporul comunist (ca să rămânem în proximitatea istoriei recent consumate)? Păi, cum altfel decât ca la carte! Adică, votăm PSD-ul lu' nea' Ilici Iliescu, strămoşul oficial al amoralismului sovietic, tânjim după "dărnicia" plenipotenţială a tovarăşului Ceauşescu, sărim la gâtul tuturor celor care susţin că închisorile comuniste au fost fabrici ale morţii, slăvim licheaua politică, tratăm bolşevismul ca pe-o simplă eroare, considerăm că democraţia e apanajul unui retard mintal (căci nenorocitul de Stat nu vrea "sâ ne deie, sâ ne deie, sâ ne deie!"), ne scăpăm în pantaloni de frica directorului, funcţionarului, consilierului, preşedintelui, elogiem şmecheria ca unică raţiune de a fi, ne educăm progeniturile în spiritul lui "dă-l în mă-sa de principiu, fă bani băiete, calcă peste cadavre şi fă bani, băiete!", etc. Un ETC letal, grotesc şi absurd. De fapt, ca s-o spun p-aia dreaptă, am 23 de ani, trăiesc de 23 de ani în România şi, după aceşti 23 de ani, am ajuns la o singură concluzie: românismul, adică "identitatea naţională" a românilor, nu este altceva decât un lung şi amplu exerciţiu de plagiere a unui lung şi amplu NIMIC...
Solidaritatea polonă şi nimicul românesc
Pe scurt, calităţile primare prin care se legitimează un popor. Moartea preşedintelui Kaczynski şi a celor 100 de demnitari polonezi deschide un orizont de speculaţie extrem de periculos pentru relaţiile ruso-polone. În istoria tragică a Poloniei, Katyn reprezintă o rană adâncă, purulentă, incurabilă; o baie de sânge de proporţii industriale. Pentru cei care tânjesc după trepanaţia colectivă a mesianismului comunist, iată cum au decurs lucrurile: în 1940, ca urmare a acordului sovieto-nazist de decapitare a Poloniei, unităţi ale NKVD au masacrat în pădurea Katyn 22.000 de ofiţeri, intelectuali şi personalităţi publice poloneze. Apoi a urmat o urgie a mistificării, minuţios elaborată în toate detaliile ei administrative şi politice. Atât sovieticii cât şi "titanii" Rusiei post-sovietice în mare parte (excepţie făcând Boris Elţîn), s-au zbătut să cosmetizeze crimele săvârşite, plasând răspunderea Germaniei hitleriste. Cu cât adevărul forţa pojghiţa de cadavre pentru a ieşi la suprafaţă, cu atât arhivele ruseşti ajungeau în alte şi alte beciuri.
