Am spus-o, la începutul actualei crize declanşate de noul coronavirus, când abia apăreau primele cazuri în Italia, că, în România, incompetenţa autorităţilor şi isteria presei vor face mai mult rău decât boala în sine.
Presa - aia mai serioasă - s-a mai responsabilizat între timp şi a început să trateze situaţia bazându-se mult pe informaţiile oficiale, poate „ajutată” şi de declararea stării de urgenţă şi de ameninţarea cu posibilitatea închiderii unor site-uri sau publicaţii.
Incopetenţa însă a rămas. Nici nu avea cum să dispară aşa, într-o lună. Incompetenţa de la nivelul statului român e împământenită bine, de vreo 30 de ani, ca să nu zic 70 de ani, cu rădăcini adânci. E greu de mişcat din loc! Incompetenţa, soră cu prostia, cu nepotismul şi politica românească, şi-a dovedit, încă o dată, dacă mai era nevoie, nivelul desăvârşit la care a ajuns. Dovada supremă este aceasta: ieri, 26 martie, la o lună de la primul caz de infectare cu coronavirus din România, 153 de cadre medicale erau bolnave de COVID-19. Asta în timp ce numărul total de cazuri consemnat la nivel naţional era de 1.029. Practic, 15% din numărul total de infectaţi erau medici, asistenţi şi personal din spitalele româneşti. Ca să nu mai vorbim că două spitale sunt cu totul închise – Gerota, din Bucureşti, şi Judeţean, din Suceava – plus o mulţime de secţii din alte multe spitale, la care se adaugă alte zeci de cadre medicale aflate în izolare, după ce au intrat în contact cu colegi bolnavi.
Practic, când pandemia este încă departe de a atinge vârful de infectare în România, când suntem încă abia la începutul unei lungi şi grele lupte sociale şi economice, cel mai lovit sector este exact cel care ar trebui să fie prima linie a acestui război. Şi asta nu pentru că spitalele ar fi fost luate cu asalt de mii de infectaţi. Nu, pur şi simplu, din cauză că, în primul rând, nu au existat şi nu există echipamente banale de protecţie pentru personalul medical: măşti, mănuşi, ochelari – ca să nu mai vorbim de combinezoane. Ne-a luat prin surprindere, deşi se ştia de acest nou virus încă din ianuarie, când situaţia devenise tot mai gravă în China. Şi, în al doilea rând, pentru că nu a existat niciun fel de protocol – sau nu s-au respectat – care să stabilească foarte clar ce se întâmplă cu un pacient cu simptome, care ajunge la spital din alte motive medicale. A fost suficient un singur bolnav netestat, ca să arunce în aer un spital întreg. La acestea s-au adăugat decizii total iresponsabile ale unor indivizi cu putere de decizie, cum ar fi închiderea unui spital cu tot cu medici şi pacienţi sănătoşi şi infectaţi la un loc – cazul spitalului MAI Gerota, din Bucureşti – sau chemarea la o şedinţă, în aceeaşi sală, a zeci de medici sănătoşi, dar şi a unora suspecţi de infectare, care erau acasă, aşa cum s-a întâmplat la Spitalul Judeţean Suceava. Şi este doar începutul.
